România s-a reînscris după 7 ediţii pe lista medaliatelor la Campionatul Mondial de atletism în aer liber pentru seniori, şi tot cu un „bronz”, mai precis, în rând cu alte 7 federaţii cu câte o asemenea distincţie, printre care şi cea gazdă, ungară, în completarea până la 46 de ţări a delegaţiilor cu reprezentare pe podiumul celor 49 de probe, dintre care exact jumătate, 23, au cucerit medalii de aur, în frunte, bineînţeles, cu SUA, cinci fiind naţiunile europene dintre cele 11 care au reuşit obţinerea măcar a două clasări pe locul 1, şi anume, în ordine, Spania, Regatul Unit, Olanda, Norvegia şi Suedia. Însă, deşi săritoarea în lungime Alina Rotaru-Kottmann a izbutit salvarea aparenţelor în ceea ce priveşte atletismul intern prin reeditarea ultimului „bronz” adjudecat la Berlin în 2009 de aruncătoarea Nicoleta Grasu, tot o aruncătoare, Bianca Perie, fiind la Budapesta cealaltă finalistă a lotului „tricolor” de 16, pe locul 7, şi ea trecută de 30 de ani, ar fi doar o cât se poate de falsă impresie că picajul a fost sistat iar revirimentul s-ar produce, căci, de fapt şi în rest, cu excepţia lui Andrea Miklos, care a trecut de seriile la 400 de metri, intrând a 19-a în semifinale, sub-standardul mondial aliniat de FRA a echivalat cu nu mai puţin de 4 abandonuri şi alte 9 tentative eşuate de depăşire a seriilor preliminare, într-unul dintre cazuri, în aruncările masculine, fără validarea măcar unei încercări.
Nimic nou sub soare, deşi s-a aliniat cu a 38-a cea mai numeroasă componenţă a lotului atleţilor la cea de-a XIX-a ediţie a „Mondialului” atletic outdoor, Federaţia Română de Atletism a revenit după 14 ani în ierarhia medaliilor prin a se clasa pe poziţiile codaşe 39-46 între ultimele delegaţii care au completat această listă, cu câte o situare pe a treia treaptă a podiumului, aparenţele fiind cât de cât salvate mulţumită Alinei Rotaru-Kottmann – săritoarea în lungime în vârstă de 30 de ani care a tras la argint duminica trecută, dar nota generală a participării „tricolorilor” a fost una pe linia constant şi implacabil descendentă a acestui sport în ţara noastră, având în mare parte de-a face cu tarele „sistemului”.
Iar rezultatele de pe malul Dunării, aşadar cu nu mai puţin de 4 abandonuri şi majoritatea tentativelor de calificare din serii eşuate, constituie doar oglindirea consecinţelor pe baza resortului cauză – efect a acestor metehne ale „sistemului”, inert status-quo pe fondul imposibilităţii schimbării mentalităţii, ştiindu-se că este şi cel mai greu de schimbat, rele seminţe mereu însămânţate inconştient sau nu în plan colectiv dar şi individual, cu excepţiile care confirmă regula, dar de care nici nu se are habar în absenţa elevării conştiinţei spirituale, întreţinând implicit negativa stare de fapt.
Atleţii în sine, cel mai puţin „vinovaţi”, acest cerc restrâns reprezentând „crema” a ceea ce are mai bun de oferit România la ora actuală, fiind doar „produsele” acestui sistem profund marcat de metehnele sale şi de fricile existenţiale inhibând voinţa autentică a schimbării în bine.
Drept urmare, o săritoare în lungime în vârstă de 30 de ani şi aruncătoarea campioană europeană Bianca Ghelber, născută Perie – în vârstă de 33 de ani, au purtat „tricolorul” în finalele la medalii de pe arena Centrul Naţional de Atletism din Budapesta, însă nimic nu poate înlătura aspectul definitoriu al absenţei României din marea majoritate a probelor de alergare, doar Andrea Miklos pe 400 de metri, respectiv Claudia Ancuţa Bobocea pe 800 şi 1.500 de metri, salvând onoarea FRA pe pista de concurs.
Clujeanca Miklos şi trecând de serii, cu cel de-al 19-lea timp, fără a se califica însă şi din semifinale, o oarecare reuşită, în completarea izbânzilor lui Rotaru-Kottmann şi Ghelber de a cuceri puncte pentru România, cu menţiunea că şi Claudia Ancuţa Bobocea a înregistrat un record personal în una dintre probe, semnalând astfel că „tricolorii” au dat aşadar tot ce aveau mai bun, insuficient însă în general pentru depăşirea nivelului seriilor.
La polul opus, chiar nici o aruncare omologată în dreptul lui Toader la „greutate”, ultimul în ierarhia seriilor, dar 9 fiind în general tentativele nereuşite de depăşire a fazei preliminare, majoritatea.
Cât despre abandonuri, nu mai puţin de trei ale românilor au survenit în proba „lungă” de marş, pe distanţa de 35 de kilometri – de fapt scurtată de dată recentă de către forul internaţional, de la clasicii 50 de kilometri, sau o dovadă în sine a recalibrării acestei curse, pentru a mai rămâne atractivă pe fondul decăderii sale pe scena mondială, atractivitate realimentată şi prin organizarea „la comun” a startului, dat atât bărbaţilor cât şi femeilor, asta şi pentru amplificarea senzaţiei unei consistenţe numerice a participanţilor, un acelaşi start care a demascat implicit pe parcurs, odată depăşit mijlocul traseului, după kilometrul 19, standardul modest al celor mai bune performanţe interne, din moment ce omniprezentul peste ani Narcis Mihăilă – recordman naţional şi campion en titre, a fost ajuns din urmă de mărşăluitoarele fruntaşe, moment în care a şi abandonat, cu menţiunea că ar fi stabilit printre cei mai buni timpi din palmaresul masculin intern dacă ar fi ţinut până la final ritmul cu primele atlete ale concursului feminin.
Ceea ce, la fel, sugerează destule despre participarea mai degrabă numerică decât calitativ valorică a selecţionabililor FRA, iar responsabilitatea nu este a sportivilor, ci a decidenţilor federali. Imposibil fiind însă a le solicita elevarea conştiinţei spirituale, ceea ce implică multe, din moment ce profunda negare vizavi de starea reală de fapt a atletismului intern este definitorie.
Negare ancorată în reflexul de căpătâi al goanei interesate după rezultate imediate, fără acea viziune esenţială pe termen mediu-lung, rezultate de moment care să impresioneze deopotrivă părinţii tinerilor dar şi eventualii susţinători ai fenomenului, însă şi pentru justificarea accesării fondurilor oricum meschin alocate, totul în aceeaşi notă a salvării aparenţelor şi conturării unor cât se poate de false impresii, echivalând de fapt cu furtul propriei căciuli.
Luarea la bani mărunţi producându-se pe scena mondială, fără loc de ascunziş în privinţa evaluării performanţei sportive şi a competitivităţii.
Nu mulţi fiind sufletiştii din fenomenul intern cu veritabil har şi autentice înclinaţii vocaţionale, în rest, mediocritatea fiind cuplată mai micilor sau marilor interese, în general de ordin financiar-material, cu vise umezi şi fierbinţi ale trecătoarei „glorii sportive”.
Ori fără a se fi prezentat în măcar o probă masculină de pistă, dar cu numai şi numai două atlete în totalul celor feminine de alergare, România şi-a etalat măsura profundei decăderi, firească prin prisma celor punctate mai sus.
„S-a intrat în puncte” în alte probe, una feminină de sărituri, alta de aruncări, dar graţie unor competitoare cu măcar 30 de primăveri conform cărţii de identitate, şi-atât, finishul duminical fiind nu departe de nota debutului de sâmbăta trecută a aruncătorului Toader.
Căci s-a consemnat şi un al 4-lea abandon, duminică, la maraton, Alexandru Ilie Corneschi fiind al 7-lea în rândul primilor care au părăsit cursa, la kilometrul 25 din totalul celor 42,2, după care Nicolae Soare încheia al 56-lea dintre cei 60 care au trecut linia de sosire, în două ore, 25 de minute şi 14 secunde, la 16 minute şi 21 de secunde după ugandezul triumfător, Kiplangat, respectiv la peste 14 minute după cel mai bine clasat caucazian genetic, italianul Meucci, al zecelea la finish. Sau o reconfirmare a remarcii contrariate a fostei campioane olimpice Constantina Tomescu-Diţă, vizavi de timpii tot mai modeşti înregistraţi în maratonul intern, semn că nu-s deloc vorbe-n vânt. Bine că sunt în schimb peste tot în ţară, aidoma ciupercilor după ploaie, puzderie de curse organizate din banul public sau din fonduri private, unele de-a dreptul dezastruos gestionate, o ruşine pentru onoarea atletismului şi menirea sa reală în viaţa socială – conferindu-i astfel deservicii, dar şi pentru credibilitatea sa. Doar „banul să iasă”, iar banul a corupt în absolut societatea posdecembristă.
În ceea ce priveşte marea performanţă, favorita SUA a luat „partea leului”, 12 medalii de aur, 8 de argint şi 9 de bronz, Noah Lyles impunându-se atât la 100 de metri cât şi pe 200 de metri, însă şi cu ştafeta de 4×100 de metri, urmată pe podium de cea a Italiei, la fel cum cea a Franţei a urmat-o pe cea de peste Atlantic la 4x400m masculin, nord-americani la putere şi prin Canada, a doua în ierarhia medaliilor, cu 4 de aur şi două de argint, LePage şi Warner asigurând „dubla” în decatlon – „proba probelor”, în vreme ce Spania a urcat pe podiumul clasamentului medaliilor tot cu 4 de aur, dar strict prin Martin la masculin şi Perez la feminin în cele câte două curse de marş, câte 3 locuri I cucerind Jamaica (3-5-4) şi Kenya (3-3-4), urmate cu câte două medalii de aur fiecare de Etiopia (2-4-3), Regatul Unit (2-3-5), Olanda (2-1-2), Norvegia, Suedia şi Uganda.
Unsprezece federaţii cu minimum două medalii de aur, şi mai multe, 12, cu câte una fiecare, însă doar Italia, Ucraina, Grecia şi Serbia dintre cele europene, urmate în ierarhia generală, pe locul 24, de Polonia, cu două de argint.
România numărându-se printre cele 17 naţiuni din Europa cu clasări pe podium la ediţia budapestană, cea viitoare fiind programată peste 2 ani la Tokyo.
Iată legăturile către consemnările din ultimele zile despre „Mondialul” din ţara vecină:
