Dacă ar mai fi fost nea Vanea…

Într-un exercițiu de imaginație, Răzvan Toma trage câteva concluzii în rubrica editorial ”Statisticianul fotbalului” în urma turneului final al Campionatului Mondial de fotbal…

Coincidența a făcut ca în aceste zile să fi citit rânduri scrise de Ioan Chirilă despre fotbal din toate călătoriile sale prin lume. Și mă gândeam ce fericit ar fi fost să fi avut ocazia să descrie un mondial găzduit chiar de țara unei părți a străbunilor săi. El care iubea aproape tot ce era rusesc, fără a conteni să laude chiar și limba rusă, cărora celor mai mulți dintre români ne zgâria timpanele. Însă când vedeam cum i se însenina fața vorbind despre ea, pentru ca apoi chiar să recite niște versuri tocmai pentru a ne convinge de muzicalitatea ei, ar fi fost o impietate să-l contrazic. Iar din gura lui suna parcă mai frumoasă. De aceea, sunt convins că ar fi făcut cu aceeași pană a sa încă o adevărată operă de artă și după acest al 21-a turneu final de CM. Cu toate că personal prefer informația metaforei, la nea Vanea făceam o excepție, ca și la nea Ion Cupen și la toți cei care stăpâneau dansul cuvintelor. Pot spune doar, păcat că nu mai este printre noi!

Așteptând să se mai răcească puțin cazanul fotbalului mondial, după clocotul care l-a tot încins aproape o lună, neavând parte de o asemenea poezie a momentului oferită de cel ce a fost un statornic cronicar al fotbalului, am încercat să-i intuiesc unele păreri, folosindu-mă de experiența personală cu maestrul, dar și de scrierile sale.

Chiar dacă m-am exprimat ceva mai dur la start asupra competiției din Rusia, în cele din urmă am cedat și am urmărit aproape toate meciurile. Fotbalul ne face adesea versatili pe cei care îl iubim. Cu toate că a mai avut și unele neajunsuri, această ediție are cu ce să rămână în memoria sportului-rege, ceea ce nu-i puțin lucru.

În primul rând, organizarea a fost aproape fără cusur, iar FIFA, care de obicei face destule abuzuri și prostii, merită de această dată lăudată că nu a cedat imenselor presiuni politice la care a fost supusă pentru a-i lua Rusiei organizarea. Politica nu trebuie să aibă de-a face cu sportul, chiar dacă este greu să fie complet separate. Departe de mine de a fi un fan al Rusiei, din contră, însă e normal să îi dau ceea ce îi aparține, ea achitându-se cu brio de găzduire ca și acum patru ani, cu prilejul J.O. de iarnă de la Soci. De aceea, pe această temă, le poate da lecții multora, mai ales fandositelor țări din Vest. Acestea, din cauza acelei mizerii numite „politică corectă”, de care s-au îmbolnăvit aproape simultan, încercând s-o propage și prin alte părți, ezită să ia măsurile dure care se impun în asemenea circumstanțe.

Am văzut ce s-a întâmplat în plin centrul Parisului la așa-zisa „celebrare a triumfului” din Rusia, de i-a făcut pe mulți să le pară și mai rău că Griezmann și ai săi au ridicat Cupa Mondială. Total opus cu alte imagini din perioada și de la locul turneului final, când niște derbedei de suporteri englezi, având năravul de la ei de-acasă, au avut proasta inspirație să se suie pe o mașină a poliției ruse și să joace țonțoroiul pe ea. Imediat au fost săltați de câțiva gealați de polițiști autohtoni care i-au „dezalcoolizat” în timp record, prin „vibrații”, de cred că vor ocoli de-acum înainte orice mașină pe care vor vedea inscripția „Poliție”, în orice limbă.

Asemenea imagini mi s-au părut simbolice pentru felul în care a fost cultivat bunul mers de pe stadioane și din afara lor, pe perioada competiției. Așa este normal, când sunt asemenea evenimente ample, trebuie să se ia în considerare o stare de necesitate, căci răufăcători sunt la tot pasul și de orice naționalitate. Mi-amintesc de nenorocirile care s-au întâmplat în aceeași impotentă Franță, cu ocazia turneului final din 1998, când s-a lăsat și cu victime umane, tocmai din cauză că forțele de ordine de-acolo au fost timide, dacă nu chiar incompetente. Iar în Rusia nu s-a putut spune că oamenii care au venit să se bucure de fotbal cu adevărat nu au putut-o face, din cauză că autoritățile locale ar fi indus o stare de teroare în jur. Nici vorbă de așa ceva, putându-se observa valurile de entuziasm ale suporterilor care își merită acest termen, prezente pretutindeni pe străzile și stadioanele tuturor celor 11 orașe care au găzduit meciuri și nu numai.

Probabil că nea Vanea, cu ochiul său critic dar și sensibil la frumos, ar fi dedicat pagini întregi unui asemenea subiect și nici el nu s-ar fi abținut de la comparații.

Dacă în urmă cu patru ani, în Brazilia, s-a realizat un pas timid în ceea ce privește implementarea tehnologiei video în fotbal, fiind folosite doar camere de luat vederi pe liniile porții, de această dată s-a intrat cu adevărat în pâine cu acest VAR, implicațiile fiind de cele mai multe ori oportune. Evident, nu putea fi totul perfect, mai ales că ne aflăm încă într-o fază de pionierat, dar lucrurile sunt în direcția bună și cu timpul se vor face și corecturile necesare. Poate că de aceea n-a mai fost vizibilă nici acea „deschidere” a arbitrilor pentru gazdele turneului. De fapt, și arbitrii au greșit mult mai puțin la acest turneu final. De ani buni am fost un partizan al introducerii acestei proceduri care dacă ar fi existat în trecut, o mulțime dintre ierarhiile fixate în conștiința colectivă a fotbalului ar fi fost altele. Tocmai din acest motiv nu s-a dorit adoptarea sa, întârziindu-se atât de mult, pentru că unii „șmecheri” în frunte cu foștii conducători FIFA să poată deține controlul în părțile esențiale. Probabil că nea Vanea ar fi avut o părere critică, el nefiind un prieten al tehnologiei, deoarece considera că suprimă din farmecul vieții. Dar totodată era și un om al epilogului sportiv corect, ceea ce l-ar fi determinat să considere VAR-ul ca pe un rău necesar.

Turneului din Rusia i se mai poate spune și cel al autogolurilor, nemaiîntâlnind vreodată atâtea. Cu capul, cu piciorul, cu genunchiul, cu umărul, din toate zonele careului, ce mai, o paletă largă… Nea Vanea, care avea umor din plin, ar fi propus probabil să se acorde și un titlu de… autogolgeter.

Europa a arătat mai clar ca niciodată cine este șeful în fotbal, chiar dacă a avut și ea fisurile ei numite Germania sau Polonia. America de Sud însă se află în declin mare, Uruguay fiind singura dintre echipele Conmebol-ului care a mai ținut steagul sus și pe tabelă, și în gazon. Mă aventurez să fac o predicție: vor trece foarte-foarte mulți ani până ce Brazilia va mai câștiga din nou un titlu mondial. Va deveni un fel de Anglie sau cum era Spania cândva, adică o eternă favorită pe hârtie care însă se va dezumfla undeva dincolo de grupe. Încă mai sperie cu renumele de „țară a fotbalului” și cu cele 5 titluri mondiale din spate. Dar naționalele europene de anvergură au de mult timp antidotul „sambei din gazon”. Cât despre celelalte continente, ele rămân în continuare outsidere, cu mici modificări de grafic. La Asia se simte un salt, mai ales prin Japonia, care a trecut de grupe și n-a fost departe să depășească și „optimile”, dar și Coreea de Sud cu Iranul au arătat robustețe, prima având un cuvânt crucial de spus în grupa sa și asta tocmai în fața Germaniei, într-un moment când nu mai avea nicio șansă.

Africa și CONCACAF-ul au făcut niște pași înapoi, prima fiind din nou o promisiune neonorată, ca o torță care se aprinde spectaculos, dar se stinge imediat. La cealaltă, Mexicul s-a încadrat previziunilor, însă lipsa SUA a însemnat o pierdere, mai ales că Panama a fost cea mai slabă echipă a turneului. Nea Vanea preconizase și el un recul al fotbalului sud-american, tocmai din cauză că se… europenizase prea mult.

Invitat de realizatorul radio Andrei Partoș la vlogg-ul său „Foc de P.A.E.”, la începutul competiției, acesta a insistat să dau un pronostic asupra câștigătoarei, iar opțiunea mea s-a numit Belgia. N-am nimerit-o, dar nici nu am fost departe. Cu un pic de atenție defensivă în semifinale, probabil că duminică ar fi fost sparte magazinele din Bruxelles. Un prieten mi-a zis că Belgia s-a bazat mai ales pe dezorganizarea adversarelor. Este adevărat, sau mai bine spus și pe dezorganizarea adversarelor, pentru că tactica sa este mult mai complexă, unde nici faza defensivă, nici cea ofensivă nu sunt lăsate la voia întâmplării. În sfârșit, Eden Hazard a strălucit, făcând ceea ce se aștepta de la el, iar creții Witsel și Fellaïni au fost printre cei mai buni închizători. Chadli și Mertens au fost pistoanele ofensive, Alderweireld, Kompany și Vertonghen au făcut adevărate acte de eroism în propriul careu, ca să nu mai spun de uriașul Courtois. Din nefericire De Bruyne a fost inconstant, la fel și Romelu Lukaku. S-ar putea să fie cântecul de lebădă al acestei generații de o valoare cu care Belgia nu se va mai întâlni prea curând. Nea Vanea nu se putea opri niciodată asupra unei singure echipe pe care s-o considere favorită și ar fi argumentat foarte minuțios de ce, găsind caracteristicile adecvate pentru fiecare preferată.

Anglia a fost și ea o performeră, căci nu-i de colo să ajungi la granița podiumului. O mai reușise o singură dată după acel unic titlu din 1966. Nea Vanea ar fi avut și el una-două fraze de laudă, reci însă, pe măsura celor elogiați și nu s-ar fi putut abține să nu afirme că actuala echipă îi era inferioară la toate capitolele celei care i-a cuprins cândva pe frații Charlton, Bobby Moore, Hurst, Hunt, Banks etc.

Categoric, Croația merită din plin laude, iar acest salt al său a fost anticipat de mulți, prin constanța la nivel înalt arătată de-a lungul timpului, cât și prin numele care alcătuiau lotul, mai toate știind cum este să respiri aerul tare al fotbalului. Chiar este o minune cum dintr-o populație mică s-a putut creea ceva atât de grandios, cam cum ne minuna cândva Olanda. Iar în finala cu Franța, cred că 90% dintre români i-au susținut pe cei în pătrățele roșii. Cel puțin, dintre toți cei pe care îi cunosc, o singură persoană mi-a spus că ține cu Franța. Dar și prin ceea ce am citit pe internet, raportul a fost cam același. Absolut, nea Vanea ar fi elogiat fotbalul croat, în câteva fraze în care ar fi pomenit despre ambiție, demnitate, încrâncenare, catolicism, ustași, Ante Pavelić, Ivan Meštrović și mai ales despre prioritatea sportului dintr-o societate.

De ce Franța? Când apare hibridul pricepere+noroc, succesul este asigurat. Totul parcă s-a deschis ca „Les bleus”, era să zic „Les noirs”, să își adjudece acest titlu. Și nu o spun cu ironie, făcând vreun apropo la arbitraje sau alte jocuri de culise. Nu. Francezii au câștigat numai pe teren, însă nu pot uita că în finală, adversarii lor au fost coautori la primele lor două goluri, cu care practic se poate spune că au câștigat partida. La primul, Mandžukić s-a dovedit mult mai periculos, chiar letal, pentru poarta lui Subašić decât Giroux, iar la al doilea, Perišić parcă a vrut să devină imediat demon după ce fusese înger, aplicând „rețeta Piqué” de a-și fâlfâi neglijent mâinile în propriul careu, oferind cadou un penalty neașteptat și odată cu acesta titlul mondial.

Dacă ar fi să aplicăm rețeta jigodiilor de la „Charlie Hebdo” – à propos je n’avais jamais été Charlie – ar trebui să încep să găsesc metafore și epitete nu chiar elegante legate de originile africane pentru jumătate din lotul lui Didier Deschamps. Dar n-o voi face pentru că nu mă voi coborî la nivelul unor nihiliști de carton. Au fost buni și au câștigat, le-a surâs și Zeița Fortuna, indiferent de culoarea și cultura lor. Ca să nu mai pomenesc că toți sunt născuți, trăiți, educați în sistemul francez, părinții sau chiar bunicii lor fiind cei sosiți din colonii. Deci nu au trișat cu nimic, așa cum anormal se întâmplă de exemplu la tenisul de masă unde până și Congo a naturalizat chinezi! Nea Vanea ar fi jonglat cuvintele și frazele, așa încât să laude performanța Franței, dar în același timp să și lase a se întrevedea printre rânduri că nu era chiar cel mai fericit de acest epilog. Căci această Franță e departe de a avea șarmul celei care îl cucerise pe el și pe mulți alții, în urmă cu aproape 36 de ani, chiar dacă nu câștigase nimic. Dar acel mijloc formidabil, Giresse, Tigana, Platini, Genghini, în care Trésor și Janvion dădeau un alt fel de culoare față de cea de-acum, emana un puternic parfum de vino-ncoa.

Reflectarea acestui eveniment în România a avut notă de trecere. N-a fost grozavă, dar nici execrabilă. Având drepturile de televizare, TVR a fost cap de coloană. Unii comentatori ai săi și-au făcut treaba la fața locului, alții mai puțin, fiind binevenită alipirea celor doi de la Radio România Actualități, mai ales Adi Soare, oameni mult mai familiarizați cu transmisiile sportive de pe stadioane. Studioul de la București în schimb, a fost un eșec, și asta din cauza invitaților permanenți. Noroc cu Alin Buzărin care a mai animat atmosfera. În rest, aceleași figuri acre și păreri suficiente de care crezusem că am scăpat. De fapt eu am scăpat, căci cu două-trei excepții, foloseam imediat telecomanda la finele unui meci. Nea Vanea aici nu ar fi avut vreo opinie, pentru că fiind de la un cap la altul în Rusia, n-ar fi avut cum să vadă cele petrecute acasă.

Și încă ceva. Pe parcursul competiției s-a simțit obligat să-și dea cu părerea și „marele” conducător federal, care a spus ceva pe măsura gândirii sale. Cum că România ar fi trecut de grupe. România, cea care n-a fost în stare în preliminarii să ocupe nici măcar locul din preajma barajului… Eu zic că România, într-o zi fastă, ar fi bătut, poate, și atunci cu multă sudoare, doar pe Panama. În rest, vai nouă. Nea Vanea mi-ar fi împărtășit punctul de vedere, dacă n-ar fi fost chiar mai dur.

+

Joaca de-a cifrele

Și pentru că nu pot să las cifrele deoparte, la final m-am jucat puțin cu câteva dintre ele.

# Cele mai multe meciuri, câte 7, au jucat cele 4 semifinaliste, Franța, Croația, Belgia, Anglia.

# Franța și Belgia au avut cele mai multe victorii pe teren (nu intră în discuție loviturile de departajare), câte 6.

# În afara Franței, doar alte două formații nu au suferit înfrângeri: Spania și Danemarca, ambele plecate acasă după „optimi”. # Aceleași două formații au înregistrat și cele mai multe egaluri, câte 3.

# Maroc, Australia, Islanda, Egipt și Panama nu au reușit vreo victorie, iar ultimele două n-au obținut nici măcar vreun punct.

# Belgia a marcat cele mai multe goluri, 16. # Panama le-a primit pe cele mai multe, 11. # Islanda și Panama au fost debutante la turneul final.

*

Am continuat joaca, împărțind cele 32 de echipe după prestațiile lor, în cinci categorii.

Comportare foarte bună: Franța, Croația, Belgia, Anglia

Comportare peste așteptări: Suedia, Rusia, Danemarca, Japonia, Elveția, Iran, Senegal

Comportare conform așteptărilor: Uruguay, Brazilia, Argentina, Mexic, Columbia, Nigeria, Coreea de Sud, Tunisia, Arabia Saudită, Maroc, Peru, Australia, Panama

Comportare sub așteptări: Spania, Portugalia, Serbia, Islanda, Costa Rica, Egipt

Comportare mult sub așteptări: Germania, Polonia.

Este, evident, o părere aflată sub incidența propriului meu subiectivism.

+

Clasamentul all-time al turneelor finale de CM

Pentru victorie s-au acordat două puncte.