Oarecum anticipabil, nu mult a trecut după asigurarea calificării de către „tricolori” la turneul final al Campionatului European de seniori, şi-au răbufnit din birouri orgoliile înfoierii în pene a celor abia mai putându-se abţine în aşteptarea momentului prielnic „scoaterii ochilor” cu poliţe verbale scepticilor şi criticilor „sistemului fotbalului lui 272-0”, emitenţi ai unor poliţe de grupa mică ferm convinşi că forului federal i s-ar căuta degeaba nod în papură şi că obiecţiile ar fi neîntemeiate. Iar un bilet adjudecat pentru UEFA Euro 2024 chiar nu-i deloc bagheta fermecată a netezirii hocus-pocus a marilor asperităţi ale fotbalului românesc, ci mai degrabă o damigeană plină ochi cu apă rece.
Una-i una, că „tricolorii” selecţionaţi de Iordănescu jr. au profitat de evantaiul circumstanţelor favorabile din plin României în grupa de calificare şi şi-au luat sâmbătă pe teren neutru biletul pentru Germania, iar alta-i alta, că problemele de fond ale fotbalului carpatin în general şi-n ansamblul său rămân aceleaşi cu tot cu această revenire a seniorilor la un turneu final.
Iar în acest context, a emana o declaraţie precum cea a „cadrului de nădejde” Vasile Dâncu, cum că „micile balcanisme nu pot umbri o mare victoriei a perseverenţei, bunului simţ şi strategiei. Viziunea pe care a adus-o Răzvan Burleanu şi echipa sa a mers înainte. Echipa FRF a rezistat unui tsunami de insolenţă şi înjurături nedrepte”, doar dovedeşte o dată în plus nivelul scăzut al discuţiei, având totodată darul de a indica şi sugera că nimic nu se va putea de fapt schimba în bine în sportul rege mioritic tocmai datorită calapodului mental asociat unui anumit tip de mentalitate cât se poate de coclită, etalată inclusiv de purtătorul de vorbe dinspre Ardeal, delegat în rol de apărător şi protector şi în continuare al propulsatului cu ucenicia în minifotbal.
Ori a te califica în ziua de azi la un turneu final european nu cu 8 reprezentative, precum până în 1988, ci nu mai puţin de 24, din totalul celor 53 la startul preliminariilor, echivalează conform matematicii de ciclul gimnazial cu a te afla în aproape jumătatea celor continuând după triere, nu mai puţin de 43,4%.
Mult circ pentru nimic, a sorta 23 de naţionale din 53 la start, doar 56,6% fiind scoase din cursă fără bilet de Germania.
Care va să zică, Dâncu şi Burleanu şi-au ales neispirat momentul pentru a fructifica reuşita „din iarbă” în folosul unei lovituri de imagine favorabilă Federaţiei Române de Fotbal, greţoasă de-a dreptul fiind oda tipic cincinală emanată dinspre Cluj, cu atât mai penibilă prin completarea „FRF a rezistat unui tsunami de insolenţă şi înjurături nedrepte”.
Ori tocmai asta reiese, că FRF n-ar fi rezistat de fapt, din moment ce-a avut nevoie, într-atât de prompt şi numaidecât după victoria de la Felcsut, de-asemenea remarci ale „săritorilor în… apărare”.
Când de fapt realitatea e că, asigurând unui procent de 43,4% dintre naţionalele aliniate la startul preliminariilor un bilet cu loc la turneul final Euro 2024, UEFA a definitivat alterarea iremediabilă a „cremei cremelor”, a conceptului, sensului şi rostului unei competiţii unicat, diluată prin nivelarea sa valorică în jos, balonare sub forma unui blat al mediocrităţii în care-şi pot găsi locul şi alde Albania ori România.
Iar mai puţin şi turneul final Euro, dacă va fi ca UEFA s-o ţină pe urmele FIFA, balonând „Mondialul” la 48 de ţări, va deveni un soi de „Daciada”-Eurovision.
Fără a insista pe subiectul mai larg al componenţei grupei din care s-a calificat România, cu Elveţia şi Israel principale contracandidate, aşadar „doar” Elveţia şi Israel, pentru a o spune pe-a dreaptă că a te afla între cele 43,4% dintre naţionale cu bilet, şi nu între cele 56,6% fără bilet de „Euro”, nu-i chiar o mare performanţă după o campanie cu helveţi şi evrei ca principali oponenţi, dar şi cu două deplasări de fapt pe terenul neutru al… vecinei Ungaria, din totalul celor 5, celelalte, în Andorra, Kosovo şi Ţara Cantoanelor.
La ceea ce s-a întâmplat agresiv conflictual în jurul fotbalului, cu toate consecinţele de rigoare cât se poate de favorabile României, a nu fi profitat nici măcar în circumstanţele mai mult decât benefice „tricolorilor”, ar fi echivalat cu impotenţa maximă.
S-a exploatat oportunist de către „tricolori” ceea ce era de valorificat, dar nu s-au modificat astfel radical datele problemei fotbalului intern în sine, şi mai ales n-ar fi fost deloc cazul unor asemenea ieşiri împănate şi revanşarde în peisaj precum dinspre „cadrul de nădejde” Dâncu şi camarila ferm convinsă c-ar fi oarece salvatoare călăuză a fotbalului românesc.
Cei cu previzibilele înfoieri în pene fiind însă tocmai parte a problemei, şi nu a rezolvării sale.
Dar s-a mai auzit despre mari strategi şi vizionari într-o naţie exersând din plin predecembrist cultul personalităţii, rafinat postdecembrist, acel cult de-a te şi pune musai bine cu superiorul, „cel mai tare din parcare”. Cel fără dubii şi-absolut convins că şi ştie, dar şi poate. Suficienţa, „marcă înregistrată”, şi-ar fi vorba din popor că „lauda de sine nu miroase-a bine”.
Tânărul reales mai abitir decât la cel de-al XVII-lea Congres chiar n-avea nevoie de apărători în spaţiul public, profani băgători de seamă nefăcând altceva decât a sfida şi-n continuare inteligenţa cunoscătorilor din fenomen.
