Poli a ratat fără a-şi crea oportunităţi majore şansa de a prelua fotoliul Oţelului, într-un dezamăgitor derby încheiat cu o remiză albă, în care absenţa unor piese cheie ale alb-violeţilor, şi probabil mai ales Zicu şi Bourceanu, n-a putut fi contracarată de câteva soluţii de moment ale tehnicianului ceh, în cele din urmă egalul smuls prin două bune intervenţii ale lui Pantilimon fiind mult mai preţios decât ar părea la prima vedere, în contextul unui război cu 34 bătălii şi cu bănăţenii încă neînvinşi (citiţi atât caseta tehnică a jocului cât şi alte consideraţii şi declaraţii pe marginea remizei în celelalte ştiri din prima pagină).
Dacă i-ai fi spus cuiva în urmă cu zece ani pe vremea asta, pe când alb-violeţii cedau cu 2-1 la Târgu Mureş şi sfârşeau finalmente pe opt într-o serie a ligii secunde iar Steaua trăgea la un titlu pe care avea să-l câştige cu un avans de nouă puncte, că Poli Timişoara ar putea deveni lideră în Liga 1 după runda a XXIII-a din 2011 graţie tocmai unui succes în dauna roş-albaştrilor, ţi-ar fi răspuns că e o mare păcăleală.
Dar 1 aprilie a trecut, cu eşecul fruntaşei Oţelul sub Tâmpa, iar 2 aprilie a adus tribune pline pe „Dan Păltinişanu”, soarele pe cer şi o atmosferă de meci cum s-ar cuveni nu doar din când în când într-o competiţie internă ce numai prin normalitate nu excelează. La finele lui februarie, când cu startul în retur, poliştii plecau cu un handicap de 5 puncte faţă de lideră, pe când acum calculau că nişte posibile succese acasă cu Steaua şi Astra (miercuri 6 aprilie, ora 16, urmat de Oţelul – FC Vaslui, de la ora 17,30), unul după altul, plus jocul rezultatelor, i-ar putea găsi miercuri seară cu un avans de 4 puncte în fruntea primei divizii.
Şi totuşi… Marea problemă, indisponibilităţile prin suspendări, şi anume creatorul şi golgeterul Zicu şi închizătorul Bourceanu, precum şi cele subite, generate de accidentări, cu Goga absent şi Axente doar pe banca de rezerve. Soluţiile lui Uhrin jr.? Retitularizarea lui Curtean, revenit după accidentare, şi care fusese încercat în amicalul cu Zimbru, debutul oferit pe flancul opus, cel stâng, brazilianului Rocha, „cavalerie uşoară”, implantarea experimentatului Ovidiu Burcă la închidere, revenind după ce evoluase de circumstanţă şi într-un alt derby recent, la Cluj, respectiv oferta de a şarja dată longilinului Nikolic, al cărui „compas”, s-a văzut în runda precedentă, la Buzău, a generat o electrizantă cursă de gol.
Ce va ieşi? Începutul jocului, unul de tatonare şi într-o tensiune latentă, a găsit-o pe Steaua aşezată destul de avansat, cu şesarul Gardoş şi Bicfalvi închizând în faţa unei defensive exclusiv din străinătate, iar cu Nicoliţă, Bilaşco şi Surdu într-o linie forţând în ideea filtrării de baloane pentru vârful împins Perreira Maicon, de unul singur în avanposturi. Cât avea să-l ţină suflul, cât putea să sprinteze în faţa unei de-acum conturate defensive poliste?
Violeţii, cu patru piese noi comparativ cu precedente jocuri victorioase, au exercitat o uşoară dominare teritorială dar nici jocul pe flancuri n-a excelat, neexistând scânteia lui Zicu, şi nici la pupitru n-a fost omul de creaţie care să asigure pasa decisivă. A rezultat un şah lăsat destul de liber de centralul Balaj, uneori spre iritarea poliştilor şi a tribunelor, cu violeţii mai mereu blocaţi şi în lipsa ideilor de a găsi breşe.
Rafael Rocha, mai imprevizibil decât nota echipei, a obţinut în minutul 13 o lovitură liberă în lateral stânga, dar Curtean, schimbând flancul şi executând cu dreptul, a dovedit că absenţa jocurilor în picioare ar putea conta în momente cheie, spre finalul sezonului, când orice ultimă resursă ar putea conta. Nu multe s-au mai întâmplat într-o primă parte ternă, poate doar şutul lui Nicoliţă alături, dintr-o poziţie favorabilă pe dreapta, la capătul unei acţiuni generate pe flancul stâng.
Repriza a doua a adus o cu totul altă faţă a jocului, cu Steaua mult mai înflăcărată în primele minute, mai agresivă şi percutantă, atacând spre o Peluza Sud parţial incendiată pe câteva rânduri ale sale, în fum, şi cu Pompierii şi Jandarmeria descinzând în zonă. Dintr-o coregrafie de excepţie, o stare de tensiune care a amuţit asistenţa şi a înecat diferitele cântece ale galeriei şi tribunelor. Iar terenul s-a înclinat încet, încet, spre poarta lui Pantilimon, cu atac după atac stelist, cu corner după corner. Aproape un sfert de oră care ridica semne de întrebare în privinţa potenţialului aspirantei la primul local şi al pretendentei la titlu.
Şi totuşi, a mai şutat Rocha, a mai şarjat Curtean, a mai centrat la fie ce-o fi Helder, şi nedetectata şubrezime stelistă s-a făcut văzută: corner. Magera n-a ghicit însă cadrul porţii iar pe o contră pe care Nikolic l-a fentat pe Brandan aşezarea pentru Alexa n-a fost cea dorită. Odată cu trecerea timpului, aplombul şi „compasul” lui Nikolic ar fi putut conta. Sau? Alte variante, doar Zăgrean şi Axente…
Într-adevăr, nouarul Axente avea să fie introdus în minutul 72 în locul lui Rocha, după primul joc ca titular al sud-americanului, dar cei care s-au dovedit a fi mai periculoşi au fost steliştii, Surdu, din apropiere, în poziţie favorabilă în colţul careului mic, fiind blocat de Pantilimon, după o centrare a oaspeţilor de pe dreapta.
Frustrare dar şi acalmie, strigăte la adresa unor interpretări uneori cel puţin curioase ale centralului Balaj dar şi câteva lovituri libere poliste fără rezultat, plus încă o centrare marca Nicoliţă din zona lui Sepsi, mingea plimbându-se periculos prin gura porţii. Să fie oare gata? Zero – zero? Asta a fost tot?
Curtean forţează din nou, undeva în spatele vârfurilor şi pe „Dan Păltinişanu” încă se speră dar o a treia săgeată din zona lui Sepsi, aruncată de Nicoliţă, e reluată cu capul la colţul scurt, de Bilaşco, Pantilimon deturnând aproape miraculos din preajma vinclului, puţin peste bară, arătând cine este cel mai în formă portar român al momentului.
