Cu Colibăşanu în Himalaya

O variantă plăcută, aparte, de a petrece o seară de iarnă de peste săptămînă. Vizionînd un documentar al expediţiilor alpinistului Horia Dan Colibăşanu în masivul Himalaya. O lume îndepărtată, la prima vedere atît de inaccesibilă multora, desfăşurîndu-ţi-se în faţa ochilor prin experienţa trăită la faţa locului, în ascensiune, de un compatriot.

În capătul scărilor, la etajul Universităţii de Vest din Timişoara, în holul din faţa Aulei Magna, un tînăr zvelt, la cămaşă albă cu mîneci suflecate, în preajma unei măsuţe cu calendare pe 2011. E Colibăşanu în carne şi oase, aşteptîndu-şi doritorii la proiecţia video „Ascensiune pe vîrful Himalayan Annapurna”, un documentar video de 55 minute îngemănînd cele trei tentative de cucerire a vîrfului de 8.091 metri, în 2007, 2008 şi 2010, triumfătoare anul trecut, în 27 aprilie.

Am tot curs şuvoaie, uşa de acces fiind parcă un robinet fără filet. Şi mai intra cîte un amator, şi încă unul. Unde încăpem cu toţii? Rîndurile de scaune batante sunt pline, la fel şi culoarele de pe margini şi din fundul sălii. Dintre toţi, un singur om are sticluţa cu apă la purtător. Nu-i greu de ghicit cine. Importanţa hidratării.

Anunţată pentru 19,30, prezentarea s-a urnit din loc spre ora opt… Cuvîntul inaugural, adresat celor aproape 800 de spectatori, din partea catedrei Facultăţii de Geografie. Gata cu introducerile. Ne vorbeşte montaniardul. Despre Andrei Simu, co-editorul acestui film „realist”, cum îl cataloghează Colibăşanu, şi ale cărui subtitrări au fost finisate „în drum spre această prezentare, ca ultime adăugiri la un documentar realizat pe parcursul a cinci ani”. Alpinistul ne aţîţă interesul spunînd că pelicula îngemănează „destul de multe vise şi sacrificii şi deţine doze de seriozitate şi umor”.

Colibăşanu dă autografe participanţilor la proiecţia video cu întrebări

Să înceapă. Mai întîi, un scurt-metraj răspunzînd întrebării „Cum te antrenezi pentru asemenea provocări?” „Nu-i foarte complicat”, lasă Colibăşanu imaginile să vorbească. Paşii săi, în alergare, pe caldarîm, un tînăr zvelt urcînd în fugă treptele tribunelor de pe „Dan Păltinişanu”, imagini subacvatice cu un înotător la capăt de culoar. Unul şi acelaşi alpinist, în pregătiri.

Subtitrarea îl etichetează drept ALPINIST MONTAINEER şi nu ştii la ce să te uiţi. La chipul asudînd, înroşit de efort, pe bicicleta ergometrică, sau la înscrisul din josul imaginii. 2002… Elbrus, în munţii Caucaz. Avea să urmeze în 2003 Matterhorn, 4476 metri înălţime, iar în 2004 K2, 8.611. Primul român acolo şi cea mai importantă reuşită a alpinismului nostru. 2006… Manaslu, 8.163 metri. Primul român. 2007, Dhaulagiri, 8.167 metri.

„Expediţia japoneză înghiţită cu tot cu tabără”

Horia mai apucă să se scuze, „era îngheţat, cu vînt, cu zgomote de colţari, încît nici eu n-am reuşit să mă înţeleg uneori mai deloc, la editare”, şi începe filmul propriu-zis. Cu un om între două vîrste cîntînd la chitară, în şezut, la un zid. E Denis, sergentul în armata kazahă, actor înaintea înrolării. E anul 2007 iar ştacheta următoare e 8.091 metri. Annapurna. Se întîmpla după Dhaulagiri, cînd, graţie unui autostop reuşit la elicoptere, căţărătorii coborîţi de la 8.167 metri erau plasaţi în tabăra de bază a Annapurnei, la Memorialul acesteia. „Era deja tîrziu pentru ascensiune, la sfîrşit de mai, iar vremea naşpa”, punctează Horia, aclimatizîndu-ne cu realitatea brută a muntelui: „… o expediţie japoneză înghiţită cu tot cu tabără”. Erau prieteni de-ai prietenilor.

Totuşi, pioletul e niţel înfipt, să testeze gheaţa, cu vedere spre viitor. 2008. „Suntem la 5.600 metri, doar…” „Se pare că n-am avansat mai mult de 1.300 metri”. Sunt vorbele lui Horia, acolo, în camera video la purtător. „Cel mai înspăimîntător perete montan, cel nordic”. Şi vîntul aprig. Renunţare. „Suntem în viaţă”, esenţialul subliniat de Inaki. Colegul, partenerul, prietenul lui Horia.

Totul începe cu adevărat în Kathmandu, în 25 martie 2008. La un „sanctuar fără carne de animal”, cum e creionat unul dintre locuri. Şi Inaki, din nou Inaki, pozînd cu peretele sudic în spatele său. Remember Anatoli, un fost bun prieten, rusul dispărut într-o zi de Crăciun, în 1997, pe acele gheţuri. Horia vorbeşte şi de Oh Eun-Sun, sud-coreeana de 44 ani căreia i s-a retras distincţia de cîştigătoare a cursei celor 14 opt miari, datorită celor 30 de metri necăţăraţi într-una dintre ascensiuni. Annapurna fiind unul dintre cei patrusprezece vîrfuri de peste 8.000 metri. Şi Horia în clişeu, cu acelaşi Inaki Ochoa de Olza şi Don. De la soare, foarte fierbinte, cu radiaţia solară generînd 47 grade Celsius, la ninsoare şi zăpadă pînă la genunchi. Muntele imprevizibil. „Era o zonă foarte crevasată. Dar cînd au venit ruşii, am început să avansăm”. Gluma a ţinut de descinderea sovieticilor în ţară, după război. Atunci nu s-a avansat. Şi un cîine. Pînă la 5.000 metri. „M-au întrebat de cîine, în precedentele aproape 20 de prezentări. Unele întrebări au fost de-adormit copiii”.

Foto cu Alexei, alt rus. De la 6.000 la 7.300 de metri, un perete destul de înclinat. Alternau urcuşurile şi coborîşurile. „Făceam depozite de corzi”. De la 6.000 la opt mii, încă zece kilometri pe orizontală. „Inaki, ca de obicei, cap”. Şi mici avalanşe: „Fuga!” Alte poze. Chipuri fericite, cu un Toblerone cît pioletul şi carbogazoase ce se asimilează foarte repede. Nu, nu e reclamă mascată la Coca Cola. Pînă şi-acolo doze!? De la helveţi.

Plecaţi în expediţie cu Inaki, înapoi cu trupul neînsufleţit

Aflăm că Inaki e mare fan al eliberării Tibetului iar Alexei Bolotov chitit să dea jos steagul rusesc de pe tabăra de bază. Pe creastă, la 7.000 metri, încă opt kilometri. Şi ultima tabără, de corturi doi pe doi. Metri. La doar 100 de metri distanţă de al zecelea vîrf ca înălţime din lume. „Toată lumea tuşeşte aici” se aude în cameră. Prietenii alpinişti, înghesuiţi în cortuleţ, zic pe rînd cîte ceva, în cameră. Doar chipul lui Inaki, în mijloc, se distinge cu claritate. „Mîine vom urca pe vîrf?” „Nu ştiu!” „Cel care nu tuşeşte, filmează”. „Cere-le bucătarilor să aprindă focul ritual”. E rugămintea rusului. Trezirea dimineaţa la 4, pentru o cucerire la ora 11, iar la trei-patru după-amiaza, înapoi. Plan. Poate chiar cu dezinstalarea cortuleţelor şi o coborîre în plus. Plan eşuat. Inaki, edem pulmonar. Alt tînăr jertfit pe altarul muntelui. O acţiune de salvare fără precedent dar în zadar. „To my Tiger friend”, un înscris în memoria lui Inaki. Şi concluzia nepalezilor. Zeii au învins. Cînd n-o fac? Acolo s-a frînt expediţia spre Annapurna, în 2008, incluzînd un alt român, Mihnea Rădulescu.

2009. Pauză. 2010? Come-back. Pumori, aclimatizare pentru Annapurna. De-această dată cu polonezi, Piotr Pustelnik, Kinga Baranovska şi Peter Hamor. Unul dintre ei, cu toţi cei 14 opt miari în CV. La Ministerul Turismului nepalez, semnarea actelor expediţiei: „doar pe Annapurna”. Acolo, şi o foarte bună prietenă a legendarului Sir Edmund Hillary, una dintre cele doar 4 persoane cu viză permanentă de Nepal. O bătrînă englezoaică. Drumul spre Pumori, pe 100 de kilometri de vale, cu sute de kilograme de echipament în spate. Şerpaşii nepalezi, „porter”, cu 40 în spate. „Eu cu zece”. Şi întrebarea şerpaşului, dacă intrînd în cadru strică scenariul. Rîsetele asistenţei.

„Coborîrea e de fiecare dată foarte grea”

Ajung la „roţile de rugăciune”, simbol din suita semnificaţiilor mitologice ale regiunii. Aflăm de Kinga Baranovska, colega de expediţie a românului. Şi de trezirea la ora 6. Ruşii în schimb dorm duşi. Aflăm şi că de la an la an se schimbă configuraţia gheţarilor iar versantul e „tehnic şi complicat”. O problemă, s-au terminat corzile. Chiar de Anul Nou nepalez!? Această aclimatizare pe Pumori a echivalat cu descinderea motorizată în doar 20 minute, sub Annapurna, „cu elicopterul direct la tabăra de bază”. Ne face atenţi, pilotul e cu tubul de oxigen. Neaclimatizat. Două zile cîştigate de expediţionari.

Şi urmează ascensiunea. La ora 11, pe vîrf. În bocanci Scarpa. Parcă e o firmă lîngă Poşta mare. „Coborîrea e de fiecare dată foarte grea. Şi de-această dată un coleg n-a supravieţuit. S-a întîmplat de multe ori”. În consecinţă, o altă acţiune de salvare, de-această dată prima efectuată cu coarda la altitudinea de 7.000 metri. „Ne-au luat de-acolo, era un pilot elveţian. Şi în loc să cobor timp de două zile, m-am trezit agăţat de coardă la 3.000 metri deasupra văii”. Următorul cadru, în contrast total… Drumeţi pe poteci de munte, nu atît de în pantă, şi complet uscat în jur. „Practic am făcut o călătorie de 150 kilometri la baza muntelui Annapurna, în jurul său, întorcîndu-ne la Memorialul Inaki Ochoa… După doi ani”. S-a cicatrizat rana?

Horia Dan Colibăşanu, 34 ani, de profesie medic stomatolog, explică în termeni medicali motivele dispariţiei prietenului său Inaki, în 2008, avînd de-a face cu faptul că ibericului, deşi mai bine acomodat necesităţii depunerii de efort în condiţiile unei altitudini sporite, nu i-a priit în schimb perioada de aşteptare, inactivă, la o asemenea înălţime. Noi rămînem cu fotografia montaniardului spaniol, o claie de păr blond şi un zîmbet infecţios.

Întrebările lansate din public nu sunt copilăreşti şi spicuim… „O tură cu elicopterul costă, pentru 20 minute, 1.500 dolari”. Iar la capitolul financiar, alpinistul stîrneşte rîsete cu remarca unui alt montaniard, întîlnit într-una din bazele ascensiunilor sale, legată de bocancii de căţărare, cam improvizaţi şi învechiţi, ai românului: „Te rog prietene, ia-i pe ăştia, ştim de unde eşti şi că nu ai atîţia bani, dar n-ai rezista altfel”. Zis şi făcut. De fapt, Horia subliniază camaraderia pe munte, în diverse ocazii sărindu-i-se în ajutor, fie cu un loc în cort, ceea ce-l salva de camparea sa, fie cu… bucătăria poloneză, Kinga fiind la pupitru. Apropo de sume, o cît de mică expediţie acolo pleacă de la 7.000 euro şi poate ajunge, în mod firesc, la 20.000-40.000 euro, „fără a cuceri neapărat vîrful”, referindu-se aici la acei Ultra, 14 la număr, din masivul Himalayan.

„Problema nu e temperatura scăzută, ci vîntul…”

S-ar putea aventura unul dintre noi sau e imposibil? „Nu este imposibil dar partea esenţială este experienţa pe munte şi să ştii cum să acţionezi cînd vremea nu mai e cu tine, cînd se schimbă. Ce ai de făcut. E un motiv pentru care multe expediţii himalayene au eşuat…”

„Niciodată nu ştii cum se încheie expediţia. La înălţime, capacitatea de concentrare scade şi uiţi chestii! Sau pleci din start cu partenerul nepotrivit. Există o gamă foarte largă de erori umane, fatale acolo, care în condiţii normale ar trece fără mari probleme”, explică Horia, care nu a avut un ceas contorizînd consumul caloric pînă în urmă cu două luni: „Dar consumam, de exemplu în expediţia pe Manaslu coborînd în aceeaşi zi de la tabăra patru pînă jos…”

Iar „problema nu este temperatura scăzută, deşi acum am avut parte de cele mai aprige friguri din expediţiile mele, ci vîntul, care bate şi cu 60-80 kilometri la oră”.

Şi cum îţi alegi expediţiile? De ce Lhotse în 2011, despre care aflăm că îl va ataca din 1 sau 2 aprilie? „Nu o fac cu degetul pe hartă, ci mai ales în funcţie de cine urcă pe cutare vîrf, de prietenii. Contează să-ţi placă oamenii cu care escaladezi, natura lor… Una e să fii cot la cot cu camarazi vorbăreţi, pe stilul nostru latin, alta e să urci cu alpinişti tăcuţi, morocănoşi. Timpul trece mai greu…” I-a venit mai uşor cu Joao Garcia „de Portugal”, gregarul alpinist cu urmele degerăturilor pe mîini şi nas, în perioada de aclimatizare pentru Annapurna, pe Pumori, decît cu slavii, mai seci.

Ce-ai simţit pe vîrf, cît ai stat acolo? „Am mai fost întrebat, cred că la Barcelona, dacă m-am gîndit în acele clipe la Inaki, colegul dispărut. Nu m-am gîndit, mi-aş fi pierdut concentrarea, mintea limpede. Vroiam să nu uit ceea ce aveam de făcut… De exemplu fotografiile, sau să înfig steagul în vîrf. În cele zece minute, două mi-a luat să-mi dau jos mînuşile, şi alte două să mi le pun înapoi. Ceea ce m-a costat degerătura superficială, cît am filmat cele cîteva cadre. Inaki povestea cum a plîns pe vîrful K2, cu gîndul la salvatorul său, dar a trebuit să se stăpînească, pentru a nu se deshidrata”.

Şi nici nu poţi sta mult pe vîrf. „La peste 8.000 de metri cam jumătate de oră. Încă nu mi-am dat seama, după aceste expediţii, cît aş putea rezista la peste 7.000 metri, dar estimez cam peste 4 zile şi jumătate”.

Te-ai bucurat la cucerirea Annapurnei? „În general nu mă bucur pe vîrfuri, fiind conştient că sunt abia la mijlocul distanţei iar mai marile pericole abia la coborîre se pot ivi. În schimb după coborîre, la micul dejun, în tabăra de bază, simţim bucuria reuşitei, care poate fi însă umbrită de tragediile colegilor de expediţie”, spune Colibăşanu, subliniind că „mulţi evită Annapurna, chiar şi cu experienţă, chiar şi cînd i-au escaladat pe ceilalţi opt miari. Nu-i uşor nici măcar unui alpinist experimentat în Himalaya să urce de exemplu de trei ori pe Annapurna”.

C.S. Alternative TM şi Andrei Simu, aproape la greu

Ce mănînci în aceste expediţii? „Nu prea mult, asta în mod cert. Eram poreclit omul cu şuncă… Proteine, caşcaval. Ţin minte cum am coborît de pe K2 cu zece kilograme în minus, la cele 67 ale mele. Plîngeam de foame şi am mîncat două săptămîni în continuu, încît gazda unui stabiliment din Pakistan ne-a întrebat ce facem şi dacă nu vrem să locuim altundeva. Cred că n-a mai găzduit alpinişti mai apoi…”

Are vreo vorbă favorită? De pe facebook, de Martin Luther King… „Dacă trebuie să faci ceva ce nu-ţi place, atunci măcar fă-o dumnezeieşte, de exemplu să cureţi străzile, şi atunci toată lumea te va iubi pentru asta”.

Horia Dan Colibăşanu, pe podium acum împreună cu Andrei Simu, de la Clubul Sportiv Alternative TM Timişoara, întăreşte ideea că „şi prin acest club, prin activitatea noastră, încercăm să încurajăm sportul, nu doar prin sălile de căţărare din oraş. Alternative s-a numărat printre sponsorii expediţiei noastre pe K2 dar familia Simu a fost mai mult decît atît, a fost sufletul de la celălalt capăt al convorbirii telefonice prin satelit, care ne încuraja acolo, în momentele grele. Nu se putea fără Alternative, cel puţin 50 de membri ai clubului contribuind în aceşti ani în felurite chipuri…”

„Cultura noastră naţională nu încurajează sportul…”

De la care se ajunge la problema neglijării sportului în societatea românească, de fapt un barometru real al lipsei civilizaţiei şi bunăstării unei comunităţi. „În primul rînd nu există o şcoală de alpinism în ţara noastră, ca motiv al puţinelor noastre expediţii mari, iar problema banilor frînează iniţiative şi proiecte, dar şi dacă ar exista o şcoală şi bani, oricum ai lua-o, cultura noastră naţională nu încurajează sportul şi în special asemenea sporturi. De unde să începem dacă părinţii le spun copiilor că e mai bine să nu iasă la mişcare!?!”

Ce urmează? „Sper să ajung în weekend în Retezat, care e oarecum muntele meu de suflet în ţară. De la cabana Genţiana începeam prima mea tură pe munţi şi mi-a rămas în suflet. Iar apoi, din aprilie, spre Lhotse, înapoi în Himalaya, cu Denis Urubko şi prietenul spaniol Jorge Egocheaga, oameni deosebit de plăcuţi”.

E gata. Şi filmul, şi preluarea întrebărilor. Genial, remarcabil, însufleţitor. Acelaşi şuvoi curge spre uşi, oprindu-se la Horia, care, aidoma alpinistului ce-şi montează cortul, se sprijină într-un genunchi, şi dă autografe pe calendarele pe 2011 cu clişee ale expediţiilor sale. Îl întreb dacă pot asista la o sesiune de antrenament şi încerc să-mi imaginez cum e să ajungi la peste 8.000 metri. Horia a cucerit deja patru Ultra şi l-aş întreba cîţi mai are în plan.

Mai multe despre Horia Dan Colibăşanu şi expediţiile sale, cît şi despre CS Alternative TM Timişoara, la http://www.alternativetm.ro/stiri/609