Din ce în ce mai slobod la gură, Gheorghe Hagi și-a exersat din senin cunoștințele de limba italiană în cursul conferinței de presă din urma jocului câștigat în deplasare sâmbătă seară de FC Viitorul în Liga 1, schimbând brusc registrul de la subiectele tipice respectivului moment din urma unui meci de campionat la un mesaj pe adresa conducătorilor Fiorentinei, lansat în fața camerelor video.

Prea puțin un aderent al tactului, în schimb vărsându-și adesea sufletul cum poate mai bine, Hagi a uitat pentru câteva clipe prin muștruluirea peninsularilor că nu mai este jucătorul atât de admirat de altădată, ci, chiar și mai presus de rolurile sale actuale de antrenor și totodată proprietar al grupării constănțene, un simbol în timp al fotbalului și în general al sportului românesc, de la care așteptările ar fi implicit altele ca modalitate de proiectare a imaginii arenei carpatine peste hotare. Bineînțeles, cu limitele de rigoare în ceea ce privește respectivele așteptări, dificultățile sale de exprimare fiind binecunoscute și greu de șlefuit la vârsta pe care a atins-o.

La cât de mult a investit financiar și sufletește în clubul pe care l-a ridicat anul trecut la statutul de campion național al României, în dubla sa postură de antrenor și conducător, Hagi poate fi până la un punct de înțeles în privința trăirilor induse de binecunoscutul episod al trecerii fiului său Ianis prin curtea grupării din Florența, însă cadrul și modalitatea în care a pus problema în weekend sunt generatoare ale mai multor deservicii, inclusiv pe adresa tânărului său urmaș.

A vorbit tatăl din el, iar în general un părinte cu greu poate fi extrem de obiectiv în privința odraslei, fiind fie prea ocrotitor, fie prea aspru, pe când, la ora unei conferințe de presă de la încheierea unui joc din Liga 1, ar fi fost cazul ca antrenorul campioanei la zi a României să se raporteze cu profesionalism strict la ceea ce ține de gruparea sa ca protagonistă în întrecerile interne. Nu era cazul ca Hagi să deschidă de o asemenea manieră subiectul legat de fiul său, dar dacă tot crede cu tărie în nuanțele pe care le-a făcut publice printr-o adresare de fapt directă, pe graiul și la adresa decidenților de la alb-violeții peninsulari, atunci mai bine să le fi spus ori repetat italienilor cele enumerate într-o întâlnire față în față, de natură privată.

În multiplul său rol și dacă ține cu adevărat la cartea sa de vizită, Hagi ar trebui să se străduiască mult mai mult în ceea ce privește asumarea responsabilității de vector de referință al fotbalului autohton atât pe scena internă, cât și ca imagine de ansamblu peste hotare a sportului carpatin. În cazul său, și-ar crea un mare avantaj dacă ar lăsa numai faptele să vorbească, cu atât mai mult cu cât nu face casă bună cu modalitatea de exprimare, ori prin răbufnirea de sâmbătă nu și-a știrbit doar propria credibilitate.

În plus, lui Ianis Hagi îi este oricum suficient de greu să calce pe urmele tatălui, nefiind așadar recomandat ca fostul marcator la turneul final al Campionatului Mondial să-i inducă o presiune psihologică suplimentară, aducându-l în centrul atenției sub forma unor replici contradictorii, cu atât mai mult cu cât tânărul încă este momentan într-un proces de dezvoltare pe toate planurile, departe de maturitatea completă.

Alte remedii ar fi acum necesare rănii emoționale a jucătorului achiziționat înapoi de la italieni de FC Viitorul, iar unul în mod special ar trebui să conțină ingredientul pomenit de antrenorul Fiorentinei ca explicație la despărțirea de jucătorul român. Răbdarea. Tind să cred că Stefano Pioli a știut foarte bine ceea ce ținea să evidențieze când a apreciat că ”atunci când ești tânăr nu trebuie să te grăbești, iar el a făcut-o. Are un potențial mare, dar nu era gata să joace în acest moment. Niciodată nu ești gata imediat să joci, iar dacă nu ai răbdare să aștepți, e mai bine sa pleci pe alte drumuri.”

Însă cel care a avut pare-se cel mai puțin răbdare n-a fost Ianis Hagi, la Florența, ci tocmai Gheorghe Hagi, prin însăși pregătirea vremelnicului moment al lansării fiului său spre vest, într-o abordare pe repede înainte prin prisma vârstei tânărului, generând implicit consecințele actuale. Dar mai notam în trecut în această rubrică și graba cu care, tot în calitatea sa de antrenor al dobrogenilor, fostul mare internațional român pomenea în 2015 de titlu încă de la orele toamnei, odată cu o victorie la Timișoara, fără a fi fost deloc necesar la vremea respectivă să inducă tinerilor săi elevi o presiune psihologică adițională, peste puțin timp cu efect de bumerang, așa încât nu este de mirare că, fie și înaintea unor decisive dueluri directe cu formațiile moldave pentru calificarea în play-off, Hagi își disipă la fel de grăbit energiile și-acum, apreciind că ”Fiorentina a pierdut un mare jucător”. Însă și pentru acel ”mare” este nevoie tot de răbdare. Semn că din nou l-au luat așadar vorbele pe dinainte, și încă într-o altă limbă.

Autodisciplina implică și autocenzură, oricât ți-ar fi sufletul de răscolit, iar astfel și poți trece uneori drept filosof, prin acea tăcere nu degeaba etichetată ca fiind de aur.