Antrenorul cu care Politehnica Timişoara a avut bucuria calificării în 4 finale ale Cupei României, câştigând-o pe cea din 1980 pe fostul „23 August” împotriva Stelei, dar şi a eliminării lui Celtic pe vechiul „1 Mai”, „Profesorul” Ion V. Ionescu, s-a stins din viaţă la vârsta de 88 de ani. Suflarea alb-violet este în doliu.
Figură marcantă şi proeminentă a fotbalului de pe Bega, legendarul antrenor Ion V. Ionescu, „Jackie”, precum îl pomeneau iubitorii sportului rege, s-a înălţat duminică seară la îngeri la cei 88 de ani pe care-i împlinise la 2 mai, născut fiind la Rudna.
Un erudit al fotbalului, absolvent fiind al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică din Bucureşti la specializarea fotbal, profesorul Ionescu îşi începea de timpuriu cariera pe banca tehnică a fostei Ştiinţa, odată ce o accidentare pusese punct deja traiectoriei sale ca jucător, la doar 24 de ani, după ce începea a descoperi tainele jocului de la vârsta de 9 ani la copiii lui Poli, la finele războiului.
Iar de culorile alb-violet avea a-şi lega destinul, cu mai multe reveniri peste ani pe banca poliştilor, intercalând antrenarea unor formaţii din judeţe limitrofe dar chiar şi în capitală.
Revenirea lui „Jackie” la „Poli” în 1979 avea a aduce adjudecarea anul următor la Bucureşti a Cupei României în finala cu Steaua, asigurând participarea în Cupa Cupelor, care aducea cea mai mare performanţă din istoria alb-violeţilor, eliminarea unei foste câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni, Celtic Glasgow, depăşită spre final pe vechiul „1 Mai” prin reuşita căpitanului Dan Păltinişanu, al cărui nume a fost preluat de bătrânul oval, unul dintre numeroşii jucători lansaţi de profesorul Ion V. Ionescu pe prima scenă.
Izbutind calificarea Politehnicii la începutul anilor ’80 în finale succesive ale Cupei României, fără însă a şi păstra trofeul în ultimul act din 1981.
Repeta traseul la timona alb-violeţilor şi după treceri pe la Sportul Studenţesc Bucureşti şi Corvinul Hunedoara, într-o a doua perioadă a sa la alb-albaştri, elevând-o pe „Poli” pe locul 5 în Divizia A şi calificând-o în 1992 în finala Cupei României, cedată abia la lovituri de departajare steliştilor în „Regie”, şi totuşi suficient pentru adjudecarea biletelor în Cupa UEFA, în cadrul căreia bănăţenii au adus pe Bega cel mai mare club al fotbalului mondial, Real Madrid, egal al „studenţilor” cu Cuc marcator, 1-1.
De fapt, Ion V. Ionescu o califica pe „Poli” în finala Cupei şi în 1974, pierdută în faţa Jiului Petroşani la un an după ce semna readucerea „violeţilor” în prima divizie, întrerupând astfel o şedere de 6 ani a bănăţenilor pe scena secundă, în chiar primul sezon după revenirea la cârma „studenţilor” de pe Bega.
„Profesorul Jackie” a avut în suflet gruparea „violet”, al cărei antrenor devenea la numai 24 de ani, în prima divizie, ca secund, găsindu-se pe banca uneia dintre garniturile studenţeşti chiar şi în noul mileniu, în urmă cu 22 de ani, la divizionara „C” CSU Politehnica, pe terenul „Ştiinţa”, de care-l lega copilăria fotbalistică.
Ion V. Ionescu activând apoi şi în continuare la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii de Vest din Timişoara până în 2006, retras cu titlul de profesor universitar.
Extrem de fin analist al fotbalului, tactician excelând în metodica jocului, foarte bine pregătit profesional, o „enciclopedie fotbalistică”, dar şi penel ales al creionării sportului rege, cu toate cele, inclusiv metehnele „sistemului” şi globalizarea fenomenului, atât în cărţile pe care le-a publicat cât şi în calitate de invitat al unor publicaţii şi posturi de radio şi televiziune, „Jackie” Ionescu „a mâncat fotbal pe pâine” atât cât a trăit, marea sa pasiune.
Alimentată în premieră ca antrenor principal al Politehnicii la vârsta de numai 30 de ani, în 1966, croindu-şi o carieră de decenii, punctată de plecări şi reveniri într-un tango cu marea sa dragoste în „violet”.
Fără a spune nu şi chemărilor din partea altor concitadini, în anii ’60 la Progresul şi CFR, ba chiar şi a rivalilor arădeni de la UTA la începutul anilor ’70, ca secund al lui Nicolae Dumitrescu, vicecampioni ai ţării sfertfinalişti în eurocupe. Ori a altor formaţii din judeţe limitrofe, la Jiul Petroşani şi FCM Reşiţa, la Corvinul la mijlocul anilor ’80, după care o reprelua pe „Poli”, semnând o promovare.
Iar legendar de-a binelea devenea odată cu celebra victorie a poliştilor împotriva lui Dinamo, 2-1 pe 8 noiembrie 1987, când cu împotrivirea „Profesorului” şi a „studenţilor” săi în faţa presiunii „sistemului” poliţienesc, cu toate ameninţările cu retrogradarea dinspre omologul lui „Jackie” de pe banca bucureştenilor. „Violeţii” aveau într-adevăr a fi retrogradaţi dar şi intrau în istorie, mergând vestea pe măsura atitudinii timişorenilor, rara avis.
S-ar putea scrie la nesfârşit despre profesorul Ion V. Ionescu şi personalitatea sa, „Infinitul Football” – titlu al uneia dintre cărţile pe care le-a semnat, fiind sugestiv în acest sens. O viaţă trăită din plin pentru fotbalul pe care l-a îmbrăţişat de mic la „Poli”.
Fie-i ţărâna uşoară!
Înmormântarea va avea loc miercuri la ora 15 la cimitirul din Calea Şagului.
Dumnezeu să-l odihnească.
