Totul trăgându-i-se acum de la o demisie pe care, în accepţiunea fanilor, nu şi-o dădea la timp de la cârma unei alte echipe chiar dintr-o altă… ţară în 2023, deşi, în felul său este un recordman mondial, şi chiar n-a mai marcat absolut nimeni în istoria fotbalului pentru propria naţională în 19 ani la rând, an de an pe firul conturării unui alt record, cel al Republicii Irlanda, de 146 de selecţii în care devenea şi golgheter recordman al „verzilor” cu 68 de reuşite. Robbie Keane constatând însă ca antrenor că întortocheate sunt căile vieţii odată ce s-a despărţit şi de Ferencvaros Budapesta.
Pe care o prelua din mers la începutul anului trecut, în ianuarie 2025, ca laureată la zi după ce alb-verzii îşi păstrau şi mai clar titlul în 2024, cu 16 puncte avans faţă de Paks, în comparaţie cu cele 6 în 2023 în faţa lui Kecskemet, iar fostul golgheter al Irlandei cu 3 reuşite la turneul final mondial asiatic din 2002 i-a condus într-adevăr spre un nou titlu şi în primăvara trecută, cu 3 puncte avans faţă de Puskas Akademia.
Numai că în primul său sezon plin la Fradi n-a mai adăugat celor 36 de titluri ale galonatului club cu mari aşteptări şi cu cea mai mare capacitate a arenei dintre cele 12 grupări ale elitei NB1., ci, dimpotrivă, acele 16 puncte avans la finele campaniei anterioare, în primăvara lui 2025, faţă de a patra clasată din Győr, s-au „evaporat”, Győri ETO cucerind luna trecută al cincilea său titlu naţional într-un foarte strâns duel al alb-verzilor, 69 la 68 ca puncte adjudecate în 33 de apariţii, deşi tot budapestanii cu insularul pe bancă au înscris mai adesea, au câştigat cu un meci în plus şi au rotunjit cea mai consistentă diferenţă de golaveraj a ediţiei.
Şi totuşi, titlul s-a dus pe… apa Dunării, după ce Ferencvaros tot câştigase campionatul în 7 ediţii la rând odată ce în 2018 Videoton îi lua faţa cu două puncte avans, încât a survenit şi despărţirea.
După nici un an şi jumătate, în ultimul „verzii” trecând de tururile preliminare ale Ligii Campionilor în care au fost nevoiţi a se alinia la start, contra „amicilor” craiovenilor, de la Noah, şi a bulgarilor de la Ludogorets Razgrad, dar nu şi de Qarabag în play-off drept urmare a unui 1-3 la Budapesta de nerăsturnat, ceea ce i-a redirecţionat spre grupa Europa League pe care au încheiat-o pe locul 12, „în cărţi” pentru un alt play-off de-astă dată adjudecat în faţa aceloraşi bulgari, fără ca laureata din NB1. să treacă apoi şi de optimi în pofida unui 2-0 victorios la Dunăre contra lui Sporting Braga, revanşată la scor în Portugalia pe 18 martie.
Una peste alta, nici prea, prea, nici foarte, foarte, nimic tare deosebit la despărţirea de alţi alb-verzi, cei ai clubului de la Dunăre, a ex-campionului european de juniori sub 18 ani cu Irlanda şi a participantului ca senior cu insularii la două turnee finale europene, în schimb chiar cu totul deosebit ca situaţie când e să găsească la ora actuală un alt angajament.
Reacţia mai multor grupări de fani ai unei alte campioane naţionale, şi anume Celtic Glasgow, fiind vehementă împotriva eventualei numiri a lui Robbie Keane la cârmă, deşi tocmai nimeni alţii decât suporterii „verzilor” scoţieni îl desemnau „Fotbalistul Anului” la finele ediţiei 2009-2010 în care irlandezul sosea în plin sezon abia de la 1 februarie sub formă de împrumut de la Spurs, pe când la vârsta de 30 de ani.
Şi-n palmares deja cu câte un sezon la Internazionale Milano şi Leeds United înaintea celor şase la alb-albaştrii nord-londonezi, întrerupte de o campanie şi la Liverpool FC înaintea revenirii la Spurs.
În plus, faptul că era catolic „de-al lor” şi multiplu recordman în devenire cu Irlanda pentru care activase încă din 1998, pe când se lansa cu actuala retrogradată Wolves şi promovata la zi Coventry City, „conexiunea irlandeză” fiind extrem de vivace în crezurile şi simţirile din sânul lui Celtic, îl cuibărise pe Keane la sufletul pătimaşilor fani ai „verzilor”, care însă în 2023 au găsit un motiv fără discuţii în opinia lor pentru a-l scoate de la inimă pe căpitanul reprezentativei de la Dublin din martie 2006 şi până la retragerea sa de la naţională în august 2016.
Şi unde dar mai ales cum a călcat Robbie Keane în străchini?
Ei bine, fostul vârf „de buzunar” care la 8 iulie va împlini 46 de ani a căutat să înceapă de undeva mai aproape de casă, şi nu din India, unde îşi încheia în 2018 cariera de jucător şi o iniţia tot acolo ad-hoc pentru puţin timp pe cea de antrenor, la ATK, traseul pe băncile tehnice, optând acum 3 ani pe vremea asta pentru Maccabi Tel Aviv, cu tot cu fostul său coleg de naţională de pe aripă Rory Delap secund, ceea ce a stârnit din start reacţii.
Acasă în Irlanda, unde, într-o naţiune ştiind de peste generaţii ce-i suferinţa intensă de pe urma „crizei cartofului” cu care se confrunta sub carâmbul opresiunii britanice, generând un vast exod indus de… foame, subiectul cauzei pătimiţilor palestinieni este unul foarte sensibil, luat cu totul în serios de exemplu precum într-o altă naţiune catolică, spaniolă.
Încât chiar de la semnarea contractului a fost tras de mânecă de o mişcare ţinând de boicotarea şi sancţionarea Israelului prin a-l îndemna să se alăture „sportivilor din lume care luptă pentru drepturile palestinienilor şi se opun cooperării cu apartheid-ul”, iar un membru al Parlamentului de la Dublin şi-a exprimat public dezamăgirea că un fotbalist într-atât de emblematic pentru Irlanda, aşadar Robbie şi nu mijlocaşul Roy, se angajase la un „club rasist, de apartheid”.
Aşadar, prin opţiunea sa, din postura multiplului recordman al irlandezilor, ca număr de selecţii şi goluri la naţională, ca număr al anilor cu banderola de căpitan pe braţ, cel născut în Dublin se pusese în lumina reflectoarelor nu din cele mai e motive şi mulţi ochi sfredelitori îi judecau paşii. Încă din capul locului.
Situaţia complicându-se brusc odată ce Israelul îşi amplifica agresiunea încă din toamna aceluiaşi 2023, ceea ce, oricât ar fi crezut Keane că se delimitase de orice probleme prin a fi explicat chiar de la întâia conferinţă de presă a angajării sale că „nu vreau să intru în discuţii politice şi e pentru ultima oară când o spun, că sunt aici ca om de fotbal şi care iubeşte acest joc”, nu făcea decât să dea şi mai multă apă la moară criticilor alegerii sale.
Şi încă nu toţi criticii ieşiseră făţiş a-şi manifesta dezaprobarea faţă de opţiunea sa…
De exemplu fani ai lui Celtic „mai catolici decât Papa” care o spun acum că s-ar fi aşteptat ca măcar imediat ce Israelul îşi începuse în octombrie 2023 ofensiva în Gaza irlandezul să fi reparat greşeala de a fi semnat cu Maccabi prin a-şi da demisia şi a pleca.
Keane plecând oricum de nevoie în acea toamnă din Israel, cu toţii fiind evacuaţi în Grecia şi alb-albaştrii jucând meciurile de pe teren propriu în Conference League de exemplu prin Serbia, cu capătul de linie al reprizelor de prelungiri ale optimilor contra viitoarei finaliste câştigătoare Olympiacos Pireu, iar toate acestea pe când campionatul intern al Israelului se întrerupsese pentru o vreme, cu Maccabi bine plasat.
Şi-n cele din urmă câştigător al titlului la finele sezonului în faţa celor din Haifa, Robbie Keane devenind astfel antrenor campion „la prima strigare”, însă cu ce preţ.
Căci în Irlanda familia îi era ameninţată pentru „colaboraţionism” şi până chiar şi în Israel era criticat din unele surse că n-ar susţine cauza considerată dreaptă a celor de la Tel Aviv, Keane exprimându-şi din start „neutralitatea”.
Un recordman care se băgase între ciocan şi nicovală sau într-un colţ între corzi.
Ulterior, după ce se despărţea de Maccabi la finele campionatului cu titlul la purtător, Robbie Keane avea să explice că n-ar fi putut pur şi simplu să-i lase baltă pe alb-albaştri în plin sezon dintr-un sentiment de loialitate faţă de cei cu care pornise la drum, adică din club, jucători şi personal.
Însă „paguba” fusese oricum deja produsă iar „daunele” avea a le constata.
Cu efect întârziat, la ora actuală, când s-a pus problema înrolării lui Keane pe banca lui Celtic, posibilă din moment ce însuşi principalul acţionar al clubului, Dermot Desmond, a discutat cu recentul campion în Israel şi Ungaria.
Veste a discuţiilor răspândindu-se ca fulgerul în Glasgow, unde aşteptările găsirii unui înlocuitor pentru septuagenarul cu titlu interimar Martin ONeill sunt uriaşe.
Imediat sesizându-se chiar mai multe influente grupări oficiale de suporteri ale campioanei Scoţiei şi lansând o declaraţie comună în spaţiul public.
Împotriva angajării lui Keane ca antrenor principal drept înlăturare a incertitudinii de luni de zile cu venerabilul „legendar” ONeill doar interimar „la acoperire”, iar asta oricât ar fi devenit irlandezul de campion al Israelului în 2024 şi al Ungariei în 2025, doar vicecampion în 2026.
Celtic nefiind într-o poziţie comodă de-a alege la discreţie un înlocuitor oricât de cvintuplă laureată la zi a Scoţiei este din 2022 încoace, însă chiar şi-aşa numeroşi suporteri exprimându-se făţiş că „varianta Keane” ar trebui să cadă din capul locului.
Oricât de „verde” şi irlandez catolic ar fi Robbie Keane, oricât de multiplu recordman pentru ţara sa şi mai ales oricât de „Fotbalist al Anului” în trecut sub formă de împrumut la… Celtic.
În accepţiunea multor suporteri cel născut în capitala Irlandei depăşind o linie de demarcaţie prin a fi semnat cu Maccabi dar mai ales prin a fi rămas la gruparea din Tel Aviv după începerea agresiunii în Gaza.
Şi documentate sunt luările de poziţie în scris şi faptice la faţa locului pe Celtic Park adoptate de secţiuni ale fanilor verzi-albilor expliciţi în apărarea ingratei cauze palestiniene pentru a nu fi luaţi totalmente în serios că Robbie Keane ar fi devenit între timp un fel de persona non grata.
Indiferent cât de mult ar avea nevoie Celtic de un nou antrenor.
Căci, în spatele aparenţelor legate de asigurarea titlului, completat de septuagenarul ONeill şi prin câştigarea Cupei Scoţiei, situaţia la Celtic Park a devenit treptat tot mai tulbure în timp sub forma fricţiunilor între o parte dintre susţinători, contestând conducerea iar dinspre aceasta contraatacându-se prin însuşi fiul non-executivului Desmond, care i-a numit… „bulllies”, şi factori decizionali la club, inflexibili în relaţia deteriorată cu fostul antrenor principal Brendan Rodgers, readus în 2023 la gruparea din Glasgow la care mai activase între 2016 şi 2019 dar care nord-irlandez trecut şi pe la Liverpool FC demisiona în cele din urmă anul trecut pe fondul unor divergenţe ireconciliabile în birourile de la Celtic Park.
Tumult periclitând în plus rezultatele imediate ale campionilor, resimţite şi mai mult aproape instantaneu, iar oricât a fost ONeill „manta de vreme rea” la reangajarea sa ca locţiitor din mers la o cu totul altă vârstă după ce o mai antrenase pe Celtic între anii 2000 şi 2005, obsesia găsirii înlocuitorului „plin” potrivit a măcinat continuu drumul alb-verzilor.
Varianta cu francezul Wilfried Nancy dovedindu-se rapid a deveni chiar un fiasco, şi puţin avea a rezista în plin sezon trecut pe bancă, încât s-a recurs pentru a doua oară în aceeaşi campanie la… acelaşi ONeill, cu care s-a apărat totuşi titlul, smuls în chiar ultima etapă acasă împotriva liderului Heart of Midlothian Edinburgh după un sprint final în play-off plin de controverse, aşadar cu mari, mari emoţii.
Nu mai era deja Celtic cea autoritar dominantă de altădată în fruntea Premiership, ci una tot căutându-i fără succes un înlocuitor lui Rodgers, văzută fiind în ochii păţiţilor fani ai vicecampioanei Hearts drept un „car mare” care a fost împins şi de arbitri peste linia de sosire, pentru a se face pe placul „stăpânirii” din umbră ţinând ca monoliticul tandem din Glasgow, cu Rangers cealaltă parte a binomului, să nu scape sceptrul hegemoniei fotbalului în Scoţia.
Pe acest fond aşadar, al propriilor probleme interne la Celtic Park, deşi clubul nu este deci într-o poziţie chiar ideală pentru a alege orice antrenor ci mai degrabă pentru a… „cerşi favoruri” în acest sens, mulţi fani au rămas totuşi pe baricade în sensul refuzării cu orice preţ a sosirii unuia cândva „de-al lor”, chiar „Fotbalistul Anului”.
Declaraţia comună a grupărilor de suporteri subliniind că eventuala numire a lui Robbie Keane ar „dezbina adânc în sânul susţinerii clubului”, mesajul fiind remis dinspre secţiunea autointitulată Fanii lui Celtic pentru Eliberarea Palestinei. Declaraţie având susţinerea a nu mai puţin de 67 de grupuri diferite ale simpatizanţilor campioanei Scoţiei, grupuri ale căror nume au şi fost publicate pe contul „X” al Peluzei Nord la Celtic Park.
Printre care ultraşii „Brigăzii Verzi”, de notorietate nu numai pentru susţinerea cauzei palestiniene, cu felurite forme de protest în acest sens inclusiv cu ocazia unor meciuri importante ale laureatei scoţiene în eurocupe şi cu riscul inducerii unor sancţiuni, care aveau a şi apărea, dar nu numai ultraşii luând acum poziţie, ci şi alte grupări consacrate şi de durată ale campioanei din Premiership.
Într-atât de mare fiind aversiunea faţă de alegerea făcută în 2023 de fostul atacant al lui Celtic şi indiferent cât de mult au nevoie „verzii” de un antrenor „plin”: „Pentru noi, decizia lui Robbie Keane de a o antrena pe Maccabi în timpul genocidului în Gaza e imposibil de ignorat. Celtic a fost înfiinţat de o comunitate conturată de apăsarea unui genocid, de dezlocuire şi foamete.” Cu referire bineînţeles la opresiunea suferită de irlandezi sub carâmbul imperialismului britanic din preajmă.
Comunicatul semnalând în continuare că „rădăcinile clubului nostru sunt solidare cu aceia care au suferit injustiţii şi oprimare. Nu putem uita de unde venim şi nu putem întoarce spatele celor care suferă astăzi un genocid.”
Într-atât de clar şi în forţă, încât, la ditamai frecuşurile nu demult între secţiuni ale fanilor şi parte a conducerii, factorii decizionali n-au riscat câtuşi de puţin să antagonizeze atâţia susţinători prin a opta să meargă pe mâna lui Keane.
Variantă aşadar abandonată din faşă la reacţia atâtor simpatizanţi, încât, soluţie de compromis dar şi cea mai viabilă, acelaşi Martin O’Neill ajuns deja la 74 de ani s-ar arăta a deveni „interimarul”… permanent, ex-căpitanul Irlandei de Nord la „Mondialul” spaniol din 1982 între cele 64 de selecţii ale sale pe când şi devenea dublu câştigător al Cupei Campionilor Europeni ca mijlocaş al lui Nottingham Forest fiind totuşi soluţia de moment deloc rea la amintirile din 2023 ale intrării în finala Cupei UEFA cu ex-selecţionerul Irlandei pe banca lui Celtic.
Problema vârstei tot mai înaintate a stimatului tehnician, una atât pentru sine cât şi în percepţia de la club şi din jurul său, fiind totuşi pare-se mai mică decât cea a rezolvării fie şi momentane a „situaţiei antrenorului”.
Stabilitatea mult de dorit fiind imperativă în condiţiile în care cvintupla campioană la zi a Scoţiei a văzut cu proprii ochi cum a scăpat doar prin urechile acului să nu piardă titlul ca urmare a tulburărilor de mai bine de-un an în jurul băncii tehnice.
Cât despre Robbie Keane, aşadar „paguba a fost produsă” deja, drept învăţăminte măcar în alte părţi ale Europei dacă nu în România de exemplu că nu doar „banii fără miros” contează cu titlu suprem, ci şi anumite crezuri cu o mai mare putere de simbol.
Ceva care ar putea în mod normal da de gândit şi prin Carpaţi, doar că îndeletnicirea cugetării profunde pe liniile principiilor etice a cam fost şi-aceasta rătăcită în goana după noile seturi de valori, aşa cum sunt acestea în „noua normalitate”, şi care actualmente mână din păcate societatea românească. Încotro?
