Europenilor nu le prieşte momentan mai deloc la turneul final mondial, iar tocmai Turcia, cea care refuza României pe 26 martie la Bosfor biletul transatlantic în ceea ce rămânea ultimul joc al regretatului Mircea Lucescu ca antrenor, a sfârşit cel mai rău sâmbătă seară la Pacific în deja al optulea meci al FIFA World Cup 2026, după ce tot din această regiune Cehia capota joi seară de la 1-0 în minutul 67 la 1-2 (0-0) cu Coreea de Sud, Bosnia şi Herţegovina era egalată vineri după pauză de gazda Canada, 1-1 (0-1), iar Elveţia chiar în prelungiri sâmbătă de debutanta absolută pe teren străin pe această scenă Qatar, 1-1 (1-0), încât numai şi numai Scoţia a salvat până acum onoarea dar nu altfel decât contra celor din Haiti şi chinuit prin smulgerea primei sale victorii în acest cadru după… 36 de ani, 1-0 (1-0). La Vancouver a fost însă 2-0 (1-0) pentru Australia surprinzând pe contraatac.
Care va să zică doar britanicii, spre deosebire de bosniaci şi elveţieni, n-au fost şi ei egalaţi de naţionale non-europene, cât despre cehi, chiar întrecuţi deşi având 1-0, Turcia în schimb neînscriindu-se pe lista trioului egalat reprezentând zona UEFA pentru că pur şi simplu nici n-a marcat sâmbătă seară de la ora locală 21 în portul la Oceanul Pacific, 7 duminică dimineaţă în România, întregind astfel un alt trio, al echipelor care încă n-au scuturat plasa peste Atlantic, anume cu Africa de Sud în deschidere respectiv Haiti „cimpoierilor”.
Dar, ca mari, mari aşteptări la start şi mai mult au fost înşelate până acum cele ale Braziliei, naţionala cu cele mai multe titluri mondiale fiind surprinsă pe picior greşit sâmbătă seară de la convenabila oră locală 18 şi totuşi… „fierbinte” în faţa a 80.663 spectatori pe „New York New Jersey” la cele nu mai puţin de 12 şuturi ale semifinalistei din 2022 Maroc în prima jumătate de oră a inaugurării jocurilor din Grupa C, cum nu mai păţise astfel Selecao la turneul final de la un meci cu Mexic în 2018.
Iar puţin de mirare, la lansarea în forţă a „Leilor din Atlas”, că Ismael Saibari, cu Brahim Diaz şi el implicat, a profitat în minutul 21 de un scurtcircuit defensiv între pe de-o parte Gabriel şi căpitanul Marquinhos din apărarea brazilienilor şi portarul Alisson doar ieşit în pripă în întâmpinare dar şi lobat, 1-0.
Ca prim gol istoric al Marocului contra unei naţionale sud-americane la „Mondiale”, după zeroul din 1970 împotriva celor din Peru şi chiar în faţa Braziliei în 1998 în Franţa.
Însă nord-vest africanii care vor găzdui următorul turneu final din 2030 cu începere din… Uruguay n-au profitat şi mai mult de startul avântat şi dominant, iar atât i-a şi trebuit lui Vinicius Jr. să făurească aproape pe cont propriu egalarea după doar 11 minute la a 50-a sa selecţie în galben-verde, 1-1 în minutul 32 preluând mingea în careu de la Bruno Guimaraes şi pătrunzând pe interior pentru o finalizare în forţă cu sete, spre uşurarea unora precum Roberto Carlos, Ronaldo ori Kaka, asistând din tribună.
Căci în joc era onoarea Selecao neînvinsă într-un meci inaugural la „Mondiale” încă din îndepărtatul 1934, atunci pe pământ european, şi culmea ironiei ar fi fost, după o primă jumătate de oră cu „Leii” lui Ouahbi zburlindu-şi coama, ca elevii lui Ancelotti să intre în avantaj la vestiare, de pe flancul drept Paqueta fiind refuzat în prelungirile mitanului graţie unei devieri în corner.
Primul selecţioner străin al Braziliei având de mutat la pauză, şi a modificat în zona dreaptă „îngălbenită” la 1-1, fundaşul Roger Ibanez în minutul 43 după Casemiro în minutul 37, retraşi în favoarea lui Danilo respectiv Fabinho, ceea ce i-a consolidat pe sud-americanii împrospătaţi pentru ultima jumătate de oră şi cu Matheus Cunha şi Luiz Henrique la schimb cu Paqueta şi Igor Thiago, tot înainte ca marocanii să treacă la înlocuiri, abia din minutul 65, când El Mourabet şi Talbi le luau locul mijlocaşilor optar în centru Ounahi şi decarul Brahim Diaz pe dreapta.
Dar tumultul primei părţi răsuflase, cel mult centrarea pe jos a lui Bruno Guimaraes – optar care şi avea a fi retras în minutul 80 pentru intrarea lui Danilo Santos, când şi Ouahbi îi retrăgea de pe stânga pe Mazraoui şi El Khannouss, stârnind oarecare panică la scurgerea mingii prin careul „Leilor”, fără ca Raphinha să reuşească a o fructifica.
Încât Brazilia a revenit modest pentru pretenţiile sale în SUA după 32 de ani, acel turneu final câştigându-l însă după unicul ultim act din istorie asociat unui 0-0 timp de 120 de minute, cu Italia, depăşită la penalty-uri, primul pas pe „MetLife” fiind departe de aşteptările însuşi lui Ancelotti, mai ales prin prisma startului ratat de meci, cu Selecao prea dezlânată şi implicit vulnerabilă, cu-atât mai mult pe fondul intensităţii în joc a „Leilor din Atlas”.
Şi să nu fi fost sclipirea solitară a lui Vinicius Jr., de la care mult, mult în plus încă se tot aşteaptă din partea fanilor Braziliei de la debutul său la naţională în 2019, Maroc chiar ar fi scris istorie în sensul premierei unei victorii în sfârşit în partida sa de debut la un turneu final.
Ceea ce nu reuşea de la debutul absolut tot peste Atlantic în 1970 în Mexic, unde încheia antepenultima din 16 participante, ulterior înapoi tot în Mexic în 1986, când prindea totuşi optimile, şi mai apoi în 1994 în… SUA, unde încheia penultima din 24 de naţionale, respectiv în 1998 în Franţa eliminată fiind tot din grupe, valabil şi-n 2018 în Rusia, nici măcar cursa din urmă cu 4 ani în Qatar spre semifinala mondială neîncepând cu o victorie.
Aşteptare care se prelungeşte, un punct fiind totuşi un punct contra Braziliei, fie şi a unei Selecao în forma sa actuală care a lăsat de dorit.
În alcătuirea fără Neymar – incomplet refăcut şi neconvocat, Alisson Becker – Ibanez, Marquinhos – cpt., Gabriel Magalhaes, Santos – Casemiro, Paqueta, Guimaraes – Raphina, Vinicius Jr, Igor Thiago.
Iar după înlocuirile de la pauză şi cele pentru ultima jumătate de oră, plus o alta în minutul 80, necesare şi din punctul de vedere al căldurii apăsându-i chiar şi pe sud-americani, pe bancă au mai rămas Weverton, Ederson, Alex Sandro, Bremer, Pereira, Silva, Endrick, Martinelli şi Rayan.
Maroc începând cu portarul vice-căpitan de 35 de ani Bounou, de la Al-Hilal, care s-a apropiat astfel la doar o selecţie de al patrulea cel mai adesea jucat „Leu” la naţională, El-Nesyri, tot „saudit” cu 92 de apariţii şi tot al patrulea şi ca total al golurilor marcate în istoria roş-verzilor, 22 însă neconvocat şi peste ocean, avându-i în faţă pe căpitanul „parizian” de 27 de ani dublu campion continental la zi Achraf Hakimi – la a 97-a selecţie, Riad (Crystal Palace, 22), Diop (Fulham, 29), Mazraoui (Manchester Utd., 28) – Bouaddi (Lille, 18 ani), El Aynaou (AS Roma, 24) Diaz (Real Madrid, 26), El Khannouss (VfB Stuttgart, 22) – Saibari (Feyenoord, 25).
Pe banca africanilor foarte puţin dominaţi ca posesie şi puţin ca şuturi cadrate, 5-3, mai mult la cornere, 6-2 şi-n jocul aerian, dar şutând în general mai adesea, 14-12, rămânând El Kajoui, Tagnaouti, Saadane, El Ouahdi, Belammari, Halhal, Amrabat, Talbi, El Mourabet, Yassine, Sbai şi El Kaabi.
Iar astfel se înregistra deja cel de-al treilea 1-1 în nici 24 de ore la turneul final, după Canada – Bosnia şi Herţegovina la Toronto de la 0-1 la pauză respectiv Elveţia – Qatar de la 1-0 la pauză, decis în… prelungiri, Brazilia – Maroc având în schimb cele mai rapide goluri şi de-o parte, şi de alta, 1-1 deja în minutul 32.
Şovăielnic totuşi pentru galben-verzii care de la triumful din 1994 la Pasadena, în California, au mai ridicat trofeul doar în 2002 la Yokohama. Acum 24 de ani…
*
Nicidecum aceleaşi la fel de mari aşteptări pentru colega de grupă Scoţia abia revenită după 28 de ani la „Mondiale”, şi care nu mai câştigase un meci la turneul final din… 1990, din Italia, 2-1 (1-0) de la 2-0 la Genoa cu Suedia, dar care a scos-o totuşi cumva la capăt în faţa a 64.146 spectatori la Boston însă doar în faţa naţionalei de pe locul 83 în ierarhia FIFA, Haiti, tăioasă pe contraatac ca plan de joc.
„E probabil cea mai grea decizie pe care am avut-o de luat”, a prefaţat selecţionerul „cimpoierilor” Steve Clarke – fost coechipier defensiv al lui Dan Petrescu la Chelsea, redebutul Scoţiei la „Mondiale” în ceea ce priveşte titularizarea căpitanului de 31 de ani al lui Aston Villa, John McGinn, în locul lui Ryan Christie, însă tocmai câştigătorul în mai al UEFA Europa League cu cei din Birmingham a evitat neplăcerea unei remize albe cu haitienii, care ar fi reînviat surprizele nedorite de insulari la turnee finale anterioare cu Costa Rica, Iran ori Peru.
Britanicii erau aşadar păţiţi iar asta s-a simţit în jocul lor inferior ca posesie a mingii, doar 46,3%, încât le-a lăsat haitienilor ocazia să-i „bombardeze” cu centrări, primii inclusiv din cornere, 4-3, dar mai ales ca şuturi expediate, 15-9, şi să fi fost mai precis Pierrot spre final la lovitura sa de cap, nu doar ar mai fi adăugat Scoţia, inconfortabilă ca favorită, încă o apariţie de dat uitării pe „lista plângerii” cu „buturugi mici”, dar ar fi şi ratat salvarea până acum a onoarei… Europei.
Şi-ar fi fost cu mai puţine emoţii dacă McGinn ar fi marcat şi-n minutul 70, la o rară oportunitate a nordicilor cu doar două şuturi pe poartă, precum Haiti, limitându-se la şutul deviat din minutul 28, 1-0, prefaţat ce-i drept de bara lui McTominay.
Puţin însă în reapariţia după 28 de ani în cadru, sâmbătă seară de la ora 21 tocmai pe „Gillette” din Foxborough, unde Scoţia era să… se taie pe când în România era noapte, insularii urmând a reveni convenabil pe acelaşi gazon şi vineri contra Marocului, în runda a doua din Grupa C.
Apropo de grupe fiind de notat că dacă la turnee finale anterioare cu 32 de naţionale n-au fost necesare 4 puncte celei de-a treia clasate pentru a intra în faza eliminatorie, decât cu excepţia din 2010 în Africa de Sud, ba chiar mergându-se spre optimi şi cu golaverajul -5 adăugat celor 3 puncte, atunci cu-atât mai mult trecerea ar fi mai facilă la acest întâi „Mondial” cu 48 de echipe, nu mai puţin de 8 din totalul celor 12 clasate pe treapta a treia în serii având drept de calificare în 16-imi.
Ceea ce ar putea surâde de exemplu Scoţiei, încât şi un „subţire” 1-0 cu ocupanta locului 83 mondial te poate plasa în ziua de azi pe scena fazei eliminatorii de 32…
De care alb-albaştrii în… roşu la Boston s-au apropiat cu Gunn – Hickey, Hanley, Hendry, Robertson, Gannon-Doak, Ferguson, McTominay, McGinn, Adams, Shankland, britanicii calificaţi direct din preliminarii cu un 4-2 la Glasgow cu Danemarca incluzându-l doar pe McGinn ca noutate în „11”-le câştigător săptămâna trecută cu 4-0 al amicalului cu Bolivia, Christie, exact la aceeaşi vârstă, fiind lăsat pe margine.
Ca grupări legitimându-i pe insulari, în ordine Nottingham Forest, cu 30 de ani în contul portarului Gunn, preferat decanului absolut de vârstă al turneului final, Gordon la 43 de primăveri, respectiv Brentford (24 ani), Hibernian Edinburgh (34), Al-Etiffaq (31), Tottenham odată ce căpitanul de 32 de ani Robertson a plecat de la Liverpool, Bournemouth (20), Bologna (26), Napoli (29), Aston Villa (31), Torino (29), Heart of Midlothian Edinburgh (30 ani).
Cu alte cuvinte mai mult de jumătate din titulari de la 30 de ani în sus dar şi nici unul de la tandemul aspirant din Glasgow, Celtic – Rangers.
Exact aceeaşi „reţetă” şi cu înlocuitorii, Christie (Bournemouth, 31), Dykes (Charlton, 30) şi Patterson (Everton, 24 ani) în trio abia din minutul 75 ca prime modificări – alt semn al temerilor insulare, în plus McLean (Norwich, 34) şi Curtis (Kilmarnock, 20) drept „unică floare” a tineretului şi doar numai şi numai a treia din campionatul intern.
În care, la St. Mirren Paisley, activa cândva golgeterul absolut al… haitienilor, nouarul Nazon, lăsat însă de francezul Migne pe bancă, apelând în schimb la doar 3 schimbări, în minutele 61, 76 şi 85, semn al potenţialului realmente limitat al outsiderilor.
Excentrici şi prin faptul că însuşi Nazon s-a limitat în anticiparea „Mondialului” la un program de pregătire strict… pe cont propriu dat fiind că nu mai putea juca la echipa de club Esteghlal, una tocmai din… Iran, asediat războinic şi cu campionatul întrerupt, încât golgeterul haitienilor a părăsit ţara cu destinaţia turneului final prin Azerbaijan şi printre bombe „la o sută de metri”…
Conexiunea „franceză” fiind în schimb amplă la exoticii participanţi doar şi în 1974 în RFG la „Mondiale” şi penultimii atunci din 16 selecţionate, fără a smulge vreun punct dar încasând 14 goluri, de exemplu în persoana vârfului Isidor cu „compas lung” pretabil contrelor, ex-internaţional de tineret al… „Cocoşului Galic” dar dedicat roş-albaştrilor „Grenadieri” din CONCACAF cu 4 goluri în ultimele 9 apariţii în naţională, în plus şi 6 în Premier League pentru Sunderland, şase pe linie fiind şi prezenţele titularizatului fundaş Bellegarde – altfel retrogradat cu Wolves după trecerea în 2023 de la Strasbourg, în cursa finală de calificare din preliminarii, cu 3 succese şi două remize, avându-l coleg între buturi pe veteranul căpitan Placide, în deceniul actual în liga a II-a din Hexagon dar în Corsica la Bastia, după ce apăra cândva şi în cea de-a… treia engleză la Oldham.
Placide, Arcus, Ade, Delcroix, Experience, Bellegarde, Jean Jacques, Deedson, Providence, Isidor, Pierrot fiind „11”-le insularilor de peste Atlantic la revenirea lor după 52 de ani la „Mondiale”…
*
N-a avut în schimb deloc de aşteptat tot atât o altă prezenţă cu totul inedită, Qatar, ci nici 4 ani până la redebutul sâmbătă de la ora locală 12 în California la Santa Clara, tot în Grupa B precum Canada – Bosnia şi Herţegovina 1-1 (0-1), şi tot 1-1 (0-1) cu Elveţia, egalată însă şi mai târziu, în al patrulea minut de prelungiri, după ce deschidea scorul mai rapid decât ex-iugoslavii.
„Şoc” final sub privirile a 67.966 spectatori asistând la un joc de la ora României 22 sâmbătă seară dominat cap-coadă de helveţi, 68% şi aşadar mai mult de două treimi în posesia mingii, cu 26-6 la şuturi şi 10-3 la cornere, dar şi un mai ponderat 7-3 la trimiterile cadrate, sugerând cât de adesea au tras cei din Ţara Cantoanelor „în gol”.
Iar nici măcar deschiderea vremelnică de scor din minutul 17 n-a fost eminamente… „curată”, căci, conform reluărilor televizate, mijlocaşul celor de la Bologna, Freuler, se afla în ofsaid în construcţia fazei la finele căreia era faultat în careu de portarul qatarez Abunada, învins apoi din penalty de Breel Embolo.
Şi se părea că elevii lui Murat Yakin vor fi primii europeni care să învingă peste Atlantic, însă nicidecum, ci împărtăşind soarta bosniacilor egalaţi, nu chiar şi pe cea a cehilor „întorşi” de la 1-0 în minutul 67.
Unu la unu continuând „zodia” acestor remize în doar 24 de ore, după cea din Canada dar şi înaintea celei a Braziliei cu Maroc, mai mare fiind însă surpriza conturată în prelungiri de qatarezi, altfel adesea „scoşi din ghete” deşi fără ca Elveţia să fi strălucit cumva, însă fructificând aşadar doar a treia reluare pe poartă, prin căpitanul fundaş central Boualem Khoukhi, cu capul din centrarea… fundaşului stânga El Amin.
Drept dovadă perfectă a imprevizibilului jocului de fotbal.
Căci unşpearul Ndoye ar fi putut adesea majora scorul pentru favoriţi iar colegii din linia ofensivă Vargas şi şeptarul Embolo l-au imitat irosind „cadouri pe tavă”, o scădere a intensităţii helvete în joc, neimpulsionat nici cu o altă „dublă” modificare în minutul 89, lăsându-i pe outsideri în meci.
Exponenţi ai fotbalului arab cu un singur convocat, o revelaţie în ziua de azi, din afara campionatului qatarez, şi anume fundaşul de 26 de ani Ahmed, de la Cultural Leonesa, nici măcar pe banca de rezerve însă, bascul de la cârma debutanţilor absoluţi pe teren străin la „Mondiale” axându-se mai ales pe selecţionabili de la anonimele Al-Duhail, cu 6 „soli”, Al-Sadd cu 5 sau Al-Rayyan şi Al-Wakrah cu câte 4 de exemplu.
Nefiind pe de-altă parte complet de neglijat că „maroniii” sunt înşişi campionii la zi ai Confederaţiei Asiatice, ba chiar şi păstrându-şi în 2023 titlul în turneul pe teren propriu, contra Iordaniei în finală, după ce tocmai în Iordania îl prelua în 2019.
Toamna lui 2022 aducând întâiul „Mondial” din istorie pe nisipuri arabe chiar în Qatar dar şi cel mai slab bilanţ tot din istorie al unei naţionale gazdă, în cazul acesteia la debutul absolut, încheiat şi cel mai vremelnic din istorie, la 5 zile după partida inaugurală, cedată cu 0-2 de amfitrioni Ecuadorului, încât eşecul cu 1-3 din 25 noiembrie, cu Senegal, era echivalent deja eliminării.
Completată cu un 0-2 cu Olanda, încât degeaba se pregătise Qatar cu câte nu mai puţin de 3 amicale fiecare atât în august 2022 cât şi-n septembrie şi octombrie, plus alte două în noiembrie 2022.
Controversatul „Mondial” autumnal la premiera alocării acestuia de către FIFA lumii arabe fiind la fel de discutabil pe cât de controversate erau „naturalizările” în bloc din trecut ale qatarezilor luaţi astfel la ochi chiar dinspre şefia forului mondial.
Încât acum par mai puţine, doar Pedro Miguel, Edmilson jr. şi Lucas Mendes pe convocatorul lui Lopetegui, primul începând în centrul defensivei iar optarul „junior” născut în Belgia în avansposturi, nu însă şi treiarul „brazilian” rămas pe bancă.
Alături de bascul Julen Lopetegui, care în august va împlini 60 de ani cu satisfacţia asigurării încă din octombrie 2025, graţie unui 2-1 decisiv cu mereu rivalii qatarezilor din Emiratele Arabe Unite, a întâii calificări a „maroniilor” la „Mondiale”.
Cel de-al treilea selecţioner spaniol al Qatarului din ultimii nici 2 ani după Tintin Marquez şi Luis Garcia având acum satisfacţia sporită a smulgerii chiar primului punct de către naţionala arabă pe scena turneului final.
Reînviind astfel pentru fostul portar trecut şi pe la Real dar şi pe la Barcelona, precum şi pe la… „Mondialul” tot din SUA din 1994, ca rezervă după ce îşi asigura în pregătirea sa şi unica selecţie pentru La Roja, amintirile plăcute ale posturii de vicecampion mondial sub 20 de ani cu tinerii iberici acum peste 4 decenii, în 1985.
Selecţioner şi al Spaniei ajungând între 2016 şi 2018 după ce antrenase naţionale ale categoriilor mai mici de vârstă ale federaţiei de la Madrid, cu cea sub 19 ani având chiar succes la „Europene” în 2012, asigurându-i treceri şi pe la U20 respectiv U21, după ce cariera pe bancă şi-o lansa la Rayo Vallecano, cu „halte” la Real B dar şi FC Porto, însăşi Real Madrid pentru scurt timp în deceniul trecut precum şi la Sevilla cu un parcurs în UEFA Europa League, cel mai recent la cluburi engleze între timp retrogradate.
Semnătura pusă cu Real chiar înaintea „Mondialului” din 2018 din Rusia aducându-i demiterea imediată de la cârma La Roja, încât la turneul final a mers atunci Fernando Hierro pe banca tehnică, Lopetegui rămânând acasă.
Şi nu i-a fost tocmai lesne lui Lopetegui în actualele pregătiri, altceva decât la ora ultimei selecţii în poarta Spaniei înaintea „Mondialului” nord-american din 1994, de-astă dată chiar şi testul din 21 mai cu Sudan fiind anulat dat fiind asaltarea în zonă a Iranului, după ratarea tot prin anulare şi a verificărilor cu Serbia şi Argentina.
Încât Qatar s-a prezentat în California cu numai şi numai două amicale bifate, însă chiar şi-aşa a smuls fie şi in extremis un surprinzător prim punct istoric. Bun şi acesta la cele doar două succese ale bascului angajat din mai 2025 în 13 partide la timonă.
Smuls unor helveţi cu selecţioner de extracţie turcă şi cu „naturalizaţii” lor din belşug, nu mai puţin de opt de culoare în lot, cinci din spaţiul ex-iugoslav pe conexiune musulmană, trei de sorginte latină şi câte unul de extracţie magrebiană respectiv turcă, aidoma lui Yakin. Peste două treimi din lot…
Babilonie curată a Elveţiei cu numai doi convocaţi în schimb, spre deosebire de Qatar şi aşadar la polul opus, din campionatul intern, ambii de la Young Boys Berna, însă nici unul şi utilizat la Santa Clara, al treilea portar Keller rămânând pe bancă lângă coechipierul său din capitală Fassnacht, un veteran la 32 de ani.
Efectiv mai ales în schimb cu cei 9 „recruţi” din campionatul Germaniei, câte 4 fiecare provenind din alte trei principale competiţii interne ale Europei, în Anglia, Italia şi Spania, iar trei din Franţa.
Nu le-a ieşit însă helveţilor care rareori n-au mai primit gol din noiembrie, doar în martie într-un 0-0 în Norvegia, alt amical după cel cedat cu 3-4 Germaniei la Basel cu 4 seri înainte, iar faptul că atât Iordania cât şi Australia le-a înscris în pregătiri putea să-i pună în gardă.
Pe Kobel – Elvedi, Akanji, Zakaria, Rodríguez, Xhaka, Freuler, Aebischer, Vargas, Ndoye şi Embolo, aliniaţi la startul celui de-al şaselea turneu final mondial succesiv pentru Ţara Cantoanelor dar şi al patrulea în contul căpitanului de 33 de ani Granit Xhaka, la a 147-a selecţie, una însă de dat uitării.
Pentru sfertfinaliştii europeni din 2021 şi 2024 tot cel mult sfertfinalişti mondiali la două reuniuni interbelice acum circa 9 decenii şi la cea de pe teren propriu în 1954, dar în general „de optimi” în ultima vreme, inclusiv în 2022 în Qatar, unde Portugalia le venea de hac cu… 6-1, Elveţia fiind eliminată chiar şi din grupă în 2010 în Africa de Sud.
În California bazându-se pe titulari de la Borussia Dortmund – Borussia Monchengladbach, Inter, AS Monaco, Real Betis, Sunderland, Bologna, Pisa, Sevilla, Rennes şi Nottingham Forest.
Unul dintre înlocuitorii pe final, Miro Muheim, fundaşul de 28 de ani al lui Hamburg, intrat odată cu Jashari (AC Milan, 23 de ani), după ce Manzambi (Freiburg, 20) şi Rieder (Augsburg, 24) erau introduşi din minutul 65 iar Amdouni (Burnley, 25) pentru ultimele 10 minute, introdcându-şi în prelungiri mingea în propria poartă la lovitura dată cu capul de căpitanul qatarez.
*
O lovitură din plin aplicând în al optulea joc al „Mondialului”, tot la Pacific, Australia cea cu zece debutanţi absoluţi în turneul final în „11”-le de start unei reprezentante a Europei, şi tocmai „Semilunii”, deja a doua învinsă din regiunea României şi tot de o selecţionată estică, precum Cehia de către Coreea de Sud.
Iar asta deşi „cangurii” pierdeau sistematic primul lor joc la ultimele patru participări la „Mondiale”, cu un pasiv cumulat 1-13, pe zero fiind şi bilanţul direct cu Turcia, învingătoare în precedentele întâlniri care pe care.
Însă ceea ce n-au avut australienii sub forma alinierii în unsprezecele lui Tony Popovic a doar trei titulari de la cluburi prim-divizionare din Europa, şi anume Feyenoord, Parma şi Graz, au compensat printr-un joc atletic pe contre, la îndemâna celei mai fragede garnituri de până acum în cele 8 partide ale noii ediţii, cu media de vârstă de 24 de ani şi 226 de zile, în orice caz cea mai scăzută de la cea etalată de Franţa în Rusia în 2018, la 24 de ani şi 196 de zile tocmai contra… „Cangurilor”.
Neintimidaţi însă de lista forte a Turciei, din contră, selecţionerul Popovic având temeritatea de a nu începe cu experimentatul căpitan de 34 de ani Ryan în poartă, cel cu 104 selecţii legitimat la Levante lăsându-i locul la strict doar a doua sa apariţie lui Patrick Beach, de la Melbourne City şi care la cei 22 de ani ai săi are doar numai trei colegi de lot cu vârste mai mici, ce-i drept inclusiv şi-un mezin de 18 ani, sud-esticii având aşadar şi ei în America un „recrut” la 18 ani.
Însă alegerea lui Beach a fost mai mult decât inspirată, Socceroos dând lovitura în faţa a 52.497 spectatori şi graţie mai multor intervenţii ale sale, golurile fiind asigurate în schimb aproximativ în aceeaşi perioadă a fiecărei reprize, în minutele 27 şi 75: 2-0 (1-0).
În pofida dominaţiei exercitate mai ales iniţial de Turcia, contracarată însă cu şarje tăioase „la pândă”, una dintre acestea şi fiind finalizată de cel devenit astfel cel mai tânăr marcator al Australiei la „Mondiale”, aripa stângă de culoare Nestory Irankunda, trecut şi pe la Bayern şi secund-divizionar al londonezei Watford care la 20 de ani şi 125 de zile a doborât cu mult vechiul record de 26 de ani şi 84 de zile pe când Holman înscria pentru „Canguri” în 2010 în Africa de Sud contra Ghanei: 1-0 în minutul 27.
Co-autor cu pasa de gol fiind tot unul dintre cei mai tineri convocaţi în lot, Paul Okon-Engstler la cei 21 de ani ai săi ca exponent al lui Sydney FC, din centrul liniei mediane, cei din Melbourne mândrindu-se la rândul lor cu debutantul într-un meci oficial Beach, care deturna în bară un şut de la semidistanţă al lui Abdulkerim Bardakci, dar era la post şi la o lovitură liberă a „madrilenului” Arda Guler, după pauză şi-n faţa lui Celik, testându-l chiar din apropiere. Tot 1-0…
Iar apropo de Celik, doiarul din flancul drept al apărării s-a numărat între cei doar trei noi titulari sâmbătă ai lui Vincenzo Montella faţă de unsprezecele aliniat contra României la 26 martie pe „Beşiktaş”, împreună cu colegul de linie Demiral şi Kokcu, fără a mai începe şi la ocean Muldur, Akaydin şi Yildiz, cel incomplet refăcut după o accidentare la gambă.
O absenţă notabilă însă nu şi surprinzătoare, ci de aşteptat din formula Turciei, bazându-se în avanposturi pe cel care aducea calificarea la turneul final cu 0-1 în minutul 53 al deplasării din 31 martie în provincia separatistă ex-iugoslavă, Kerem Akturkoglu de la Fenerbahce, preferat lui Deniz Gul de la FC Porto, cu „madrilenul” Ardan Guler bineînţeles jucător forte în ofensivă.
Venit după un sezon plin cu 58 de meciuri jucate şi şapte goluri dar mai ales 19 pase de gol, şi ce n-ar fi dat Montella să-l aibă în echipă şi pe „italianul” Bătrânei Doamne, Yildiz, cu aproape tot atâtea partide în picioare, 54 chiar cu 14 reuşite şi încă 9 completări din rolul de servant.
Se părea însă că o viitoare gazdă în 2032 a turneului final european al cărui sfertfinalistă era în 2024 în Germania ar avea suficiente atuuri pentru a înfrânge dârza rezistenţă a tinereştilor Socceroos, însă „roşiii” care-i eliminau acum puţin peste 11 săptămâni pe „tricolorii” României la Bosfor, în seara de 26 martie a semifinalei de baraj prin golul lui Kadioglu din acelaşi minut 53 decisiv şi peste alte 5 seri la Priştina, n-au mai lăsat absolut nici unul pentru revenirea după 24 de ani la „Mondiale”.
Cu tot cu decarul căpitan Hakan Calhanoglu la experienţa sa dată de 106 selecţii în grupul celor doar 6 „centenari” ai Turciei, în plus şi cu 22 de goluri în cont pe un loc 3 între cei mai prolifici marcatori ai „Semilunii”, sprinţară recent şi-n amicale, 4-0 şi 2-1.
Iar la modul dominant în care au început turcii la Vancouver aşadar cu Celik şi Demiral în zona dreaptă a defensivei după ce nu apăreau absolut deloc pe convocatorul barajului acasă cu România dintre titularii de azi, dintre cei chemaţi pentru acea semifinală de Montella numai şi numai Karazor, rezervă atunci, nefiind luat acum peste Atlantic, se părea că mai devreme sau mai târziu vor sparge totuşi gheaţa.
Precum de exemplu după pauză contra României ori kosovarilor.
După ce în prima repriză Australia a fost realmente în corzi, 70,1% posesie a balonului de partea Turciei, cu 13-6 la şuturi până la pauză şi 416-171 la pasele distribuite, mai marea acurateţe a „roşilor” fiind chiar de 90,3% iar aproape de 5 ori mai multe fiind expediate în treimea adversă, până chiar şi în deposedări fiind selecţionabilii lui Montella mai pe fază, încât comiteau doar numai şi numai două faulturi, semn al unei discipline semnificative în joc.
Completat ofensiv simţitor de pe aripi, cu 15-7 ca scor al centrărilor în prima parte, pe când Australia răspundea cu nu mai puţin de 37 de mingi lungi şi astfel cu peste 50% mai multe decât ale turcilor construind „la purtător” atac după atac, fără însă aceeaşi acurateţe şi la finalizare, doar 3-2 la şuturile cadrate incluzând şi bara lui Bardakci la intervenţia prin deturnare a tânărului debutant oficial Beach.
Şi scorul cornerelor primelor 45 de minute, numai 4-3, semnalând la urma urmei că Turcia domina dar nu şi concretiza, mai incisivi fiind galben-verzii cărora atât le-a trebuit, pasa lui Okon-Engstler pentru finalizarea şi mai tânărului Irankunda.
La care Montella a riscat totuşi deja de la pauză cu Yildiz la schimb cu Yilmaz, forţând găsirea breşei, însă şi cu Akgun după o oră în locul şesarului Kokcu în spatele vârfului Akturkoglu – pe când marcatorul Irankunda era şi el primul înlocuit între tinerii sud-estici – tot a lăsat golul în aşteptare.
Şi nu mai venea deşi se intra spre ultimul sfert de oră, la care Tony Popovic a fost cel care a mutat cu o dublă modificare în care şi-a retras şi vârful nouar Toure, imediat mai apoi taxând tot pe jos şi mijlocaşul dreapta de 26 de ani retrogradat cu St. Pauli, optarul Connor Metcalfe: 2-0 în minutul 75.
Nicidecum încă o glumă, ci o surpriză în toată regula prin scorul afişat, 2-0, departe de aspiraţiile Turciei semifinalistă mondială în 2002, la precedenta participare în Coreea de Sud şi Japonia.
La doi ani după ce devenea atunci sfertfinalistă europeană în Belgia şi Olanda, actualmente însă, în ciuda recentelor prezenţe succesive la turneul final continental, bifând doar cea de-a treia apariţie la „Mondiale”, după debutul din 1954 în Elveţia.
Foarte rar trecând turcii pe la turneul final iar primul pas la Pacific echivalând naufragiului, încât de cu totul altceva au nevoie sâmbăta viitoare contra celeilalte învinse „de la două în sus” în grupă, Paraguay, cu 4-1 din partea SUA, viitoare gazdă a tinerilor Australiei la Seattle.
Tot pe coasta vestică rămânând şi turcii la San Francisco, după ce sâmbătă seară au încheiat jocul şi cu Muldur şi Ozkan introduşi pentru ultimele 10 minute la 2-0 la schimb cu Celik şi Yuksek, doi galben-verzi înlocuind şi Popovic în minutul 84, după care imediat mai apoi selecţionerul italian al „Semilunii” a aruncat şi ultima carte, Gul în locul lui Akturkoglu.
Însă şi italianul Ancelotti s-a văzut nevoit a se mulţumi cu o remiză a Braziliei contra Marocului, Montella având chiar mai mult de rumegat.
După ce a început cu Cakir (Galatasaray, 30 ani) – Celik (AS Roma, 29), Demiral (Al-Ahli, 28), Bardakci (Galatasaray, 31), Kadioglu (Brighton & Hove Albion, 26) – căpitanul Calhanoglu (Inter, 32), Yuksek (Fenerbahce, 27) – Guler (Real Madrid, 21), Kokcu (Beşiktaş, 25), Yilmaz (Galatasaray, 26) – Akturkoglu (Fenerbahce, 27).
În martie contra României axându-se pe Cakir – Muldur, Akaydin, Bardakci, Kadioglu – Yuksek, Calhanoglu – Bariş Yilmaz, Guler, Yildiz – Akturkoglu.
Surpriza a venit din partea Socceroos fie şi cu un fundaş căpitan retrogradat luna trecută şi din liga a II-a, în Anglia, unsprezecele fiind Beach (Melbourne City, 22 de ani) – Circati (Parma, 22), purtătorul de banderolă Souttar (Leicester City, 27), Burgess (Swansea, 30) – Italiano (Graz, 24), O’Neill (New York City, 27), Okon-Engstler (Sydney FC, 21), Bos (Feyenoord, 23) – Irankunda (Watford Londra, 20), Metcalfe (St. Pauli, 26), Toure (Norwich, 22).
Velupillay, atacantul de 22 de ani de la Melbourne Victory, avea a fi primul introdus în minutul 61 la retragerea marcatorului Irankunda, iar apoi din minutul 74 şi „japonezii”, fundaşul de 33 de ani Geria de la Albirex Niigata şi atacantul de 25 de ani Yengi de la Machida Zelvia, spre final şi experimentaţii Behich la 35 de ani, fundaş de la Melbourne City, respectiv mijlocaşul de 33 de ani al lui St. Pauli, Irving, la retragerea co-autorului deschiderii scorului, Okon-Engstler.
Ce urmează duminică?
Germania – Curacao la startul Grupei E la Houston de la ora locală 12, urmat peste alte 7 ore pe fusul orar nord-american la Philadelphia de Coasta de Fildeş – Ecuador în aceeaşi serie, orele locale 15 respectiv 20 aducând în Texas şi Mexic lansarea Grupei F, cu Olanda – Japonia şi Suedia – Tunisia. Primul joc duminical pentru telespectatorii din România fiind de la ora 20 cel al nemţilor.
