La concret: dezastrul contraperformant al C.S. Universitatea Timişoara, în date, cifre şi… atitudini

Pe rînd şi la obiect, cu date concrete, punctăm contraperformanţele chiar dezastruoase peste ani ale Universităţii Timişoara în special în sporturile de echipă, generate de managementul defectuos de la cîrma clubului studenţesc, cauză-efect în mare măsură însă ignorat şi trecut sub tăcere în mass-media locală, datorită unui cult al fricii vizavi de a spune lucrurilor pe nume cînd vine vorba de iniţialele CSU. În acest context, succesele din week-end ale secund-divizionarelor Universităţii, binevenite de altfel, nici nu pot aduce primăvara şi nici nu acoperă metehne şi atitudini adeverind zicala „peştele de la cap se împute”.

Adrian Cionca, una dintre rarele raze de lumină la CS U Timişoara

Fiind vorba despre principalul club sportiv studenţesc dintr-un mare centru universitar al României, şi care deţine cele mai multe secţii ale disciplinelor cu jocuri de echipă, C.S. Universitatea are o foarte semnificativă însemnătate în peisajul arenei locale, de unde şi importanţa prestaţiilor sale în competiţiile naţionale, fiind vorba despre însăşi imaginea Timişoarei. Iar mai ales comparativ cu reuşitele din decenii demult apuse, rezultatele post-decembriste reliefează un evident regres, motiv pentru care, în încercarea de a atrage atenţia că „universitarii” nu sunt deloc pe drumul cel bun, şi nu pentru a denigra instituţii ori persoane, cum eronat suntem suspectaţi, www.sporttim.ro a tras o serie de semnale de alarmă.

Foarte puţini sportivi de la <U> în topurile local-judeţene pe 2012…

Raportat la importanţa clubului, extrem de rarefiata prezenţă a sportivilor Universităţii între foarte numeroşii laureaţi sau măcar menţionaţi ai ierarhiilor timişene şi timişorene la finele anului 2012, dovedeşte faptul că <U> este contraperformantă nu doar în sporturile de echipă, excepţiile care întăresc regula fiind oferite mai ales de canotori, care, „pe spatele lor”, fiind vorba de o disciplină individuală, prin abnegaţie, seriozitate, autocontrol, disciplină, voinţă şi antrenamente repetitive, şi nu ca o consecinţă a „minunatelor condiţii create”, au adus şi anul trecut faimă Universităţii. Desigur, mai sunt şi alte asemenea excepţii punctuale, de exemplu Ionuţ Riteş, la paramotor, şi nu numai el, dar în aceste cazuri este mai degrabă vorba despre talentul, pregătirea şi aplicaţia sportivilor. Şi s-ar putea spune că dacă <U> s-ar raporta doar la canotaj, ar fi într-adevăr un club model şi demn de toată lauda.

Din păcate, nu doar rezultatele în sine, care ar fi greşit să fie aruncate în cîrca antrenorilor şi jucătorilor din sporturile pe echipe, trădează modesta competitivitate a clubului universitar, dar şi o serie de aspecte ţinînd de organizarea grupării şi interactivitatea sa cu comunitatea locală dovedesc minusuri vizibile cu ochiul liber, fie şi de către neiniţiaţi.

Fără conferinţe de presă, fără foşti jucători invitaţi la actualele meciuri, fără prezenţe constante ale conducătorului în tribune, dar cu realegeri…

Iar înainte de a aminti rezultatele, care dor cel mai mult dar vorbesc de la sine, vă amintiţi să fi lecturat în presa românească măcar un mănunchi de informaţii de la vreo conferinţă de presă organizată şi găzduită de C.S. Universitatea? Nu prea, pentru simplul motiv că gruparea timişoreană nu se îndeletniceşte deloc cu aşa ceva, nici măcar în puţinele fericite momente cînd ar putea să-şi cosmetizeze imaginea ca şi inexistentă, neajunsul nederulării unor întîlniri altfel cît se poate de necesare şi fireşti cu mass-media fiind generat de o atitudine a diriguitorului peste decenii în general distant sfidătoare faţă de ziariştii în special din presa scrisă.

Presa mai era convocată la momente de genul unor foarte trase de păr alegeri la şefie, care au fost cu… repetare, prin anii ´90, şi spunînd anii ´90 nu înseamnă că avem neapărat şi memoria scurtă, pentru că respectivele controverse, pentru a nu le eticheta altfel, erau şi foarte greu de uitat. Dar odată postul păstrat, în cel mai tradiţional birocratic stil carpatin al angajatului pe bugetul statului, acesta şi rămîne în păstrare parcă pe vecie…

Există nu doar un fost coleg de breaslă, o autentică enciclopedie ambulantă de cunoştinţe în domeniul lumii sportului şi membru al Academiei Olimpice Române, Filiala Timiş, care a fost făcut peste ani cu ou şi cu oţet pentru temeritatea de a fi consemnat diversele derapaje contraperformante ale conducerii Universităţii, ca un simplu exemplu al raportului nesănătos de superioritate-inferioritate de pe care este abordată colaborarea la C.S. Universitatea cînd vine vorba de acel eşantion al presei cu o înclinaţie pentru reliefarea realităţii.

Dacă relaţia cu mass-media este de-a dreptul jenantă pentru un club cu nume şi care ar trebui să se respecte, nici promovarea în comunitatea locală a activităţilor clubului nu este departe de un minim absolut, nemaifiind aşadar de mirare că foşti componenţi de vază ai echipelor de altădată ale grupării studenţeşti nu sunt reuniţi măcar de curtoazie şi invitaţi la actuale partide ale formaţiilor grupării, ceea ce ar fi şi greu în condiţiile în care însuşi preşedintele clubului nu s-a prezentat la majoritatea dintre cele doar 12 jocuri disputate în Timişoara în elita voleiului masculin de C.S. Universitatea din anul 2000 încoace.

Cazul Diaconu: scrimer <împins> în ierarhii mult mai sus decît ar fi meritat

Paradoxal, deşi imaginea clubului a fost lăsată la voia întîmplării, în schimb o avidă dorinţă de publicitate şi plasare pe locuri fruntaşe în ierarhiile local-judeţene de final de an a generat scandalosul „caz Alexandru Diaconu”, al scrimerului Universităţii clasat pe locul 9 în clasamentul Campionatului Naţional de profil respectiv pe 32 la Campionatul European şi tocmai pe poziţia a 70-a la Campionatul Mondial, toate în 2011, rezultate nemenţionate însă în înştiinţarea trimisă de club forului timişean al DJST, ce a luat în schimb în calcul alte mai bune clasări în competiţii nu însă de aceeaşi însemnătate, totul avînd ca nefast efect apariţia respectivului sportiv pe locul 2 între cei mai buni sportivi din Timişoara şi Timiş în urmă cu doi ani.

„Noi am întocmit ierarhiile, aşa cum este stipulat, pe baza rezultatelor trimise în adrese cu ştampilă şi sub semnătură de cluburile şi asociaţiile sportive aparţinătoare performerilor în cauză. Acestea au fost reperele noastre, în baza cărora puteam puncta conform procedurilor pe care le putem pune în aplicare”, ne explica la vremea respectivă Flavius Nastor, conducător al DJST Timiş, cu trimitere la adresa primită de la C.S. Universitatea.

Pentru conformitate, adăugăm la finele acestui articol consemnarea „Era strigător la cer! DJST Timiş face dreptate, Diaconu out din top 10!”, (*), din 12 decembrie 2011, articol ca parte a unei necesare şi de succes campanii a www.sporttim.ro, pentru ca mincinoasa şi denaturata ierarhie finală să nu fie oficializată şi validată. Dacă insistenţele noastre au avut cîştig de cauză în ceasul al 12-lea, în schimb o întrebare încă persistă: ce altceva decît impostură este încercarea de a-ţi apropia o clasare absolut nemeritată şi injustă?

„Cazul Diaconu”, deşi muşamalizat şi absolut bagatelizat la vremea respectivă, motivele stînjenitoarei tăceri fiind cît se poate de evidente, a atras însă o nouă lovitură de imagine grupării universitare, amortizată doar de faptul că grosul mass-media, dezinteresat de fapt de a prezenta lucrurile în adevărata lor lumină, ci preferînd să ia partea practic falsului şi minciunii, şi asta doar pentru a nu încuviinţa evidenţa justă descoperită de nişte colegi de breaslă, a tăcut mîlc, ca şi cum ar fi fost vorba de o banalitate.

„Cazul Nişu”: sportiv legitimat la C.S. Universitatea, bruscat înaintea unei competiţii

Iarnă de iarnă C.S. Universitatea este însă coborîtă în ridicol şi penibil, iar după „cazul Diaconu”, scrimer de care nici nu s-a mai auzit ulterior pe scena sportivă timişoreană, începutul lui 2013 ne-a adus bruscarea şi cuvintele agresiv sfidătoare avînd drept ţintă un sportiv al clubului, atletul Silviu Adrian Nişu, care a sfîrşit la spital, avînd degetele fracturate, cu două zile înaintea alinierii la startul unei întreceri naţionale în care urma să reprezinte gruparea la care era legitimat, CSU. Autor al agresiunii, însuşi preşedintele clubului.

De ce alte cluburi universitare din ţară pot apropia sponsori privaţi ca Jolidon ori Dedeman, iar C.S. Universitatea Timişoara nu?

Ar fi ele foarte multe aspectele care, puse cap la cap, ar duce pe loc, în cadrul aproape oricărui club din orice ţară cît de cît pusă la punct şi respectîndu-şi normele, la demisia sau demiterea diriguitorului sub îndrumarea căruia rezultatele sunt cel mult îndoielnice sau discutabile, organizarea este deficitară, controversele se ţin lanţ iar atragerea finanţărilor private şi din alte surse, prin care varii cluburi universitare româneşti reuşesc să suplimenteze sprijinirea propriilor echipe, este ca şi nulă.

Pentru a nu mai pomeni faptul că, dat fiind acest cult al fricii indus de la vârful clubului universitar, inclusiv către unii dintre proprii sportivi sau chiar antrenori, subiecţi în cunoştinţă de cauză se feresc să pună pe tapet elemente de o natură ceva mai delicată, altfel şocante în destăinuiri la colţ de stradă.

Voleiul fete, în cel de-al treilea an pe tuşă

Dar acum, rezultatele…

Clubul Sportiv Universitatea Timişoara nici măcar nu mai activează în eşaloanele voleiului feminin divizionar, regăsindu-se în schimb în cel de-al treilea sezon de hibernare, în condiţiile în care în elita Divizia A1 evoluează grupări din mai mici localităţi ca de exemplu Blaj, Sibiu, Piatra Neamţ sau Lugoj, iar între cele 15 formaţii din eşalonul doi se află cluburi şi din oraşe ca Oneşti, Caransebeş, Codlea ori Chiajna.

Acest uriaş minus al non-combatului, după ce voleibalistele Universităţii tîrîiau la limita subzistenţei sezonul de liga a doua 2009-2010, este cel mai revoltător vizavi de managementul practicat de conducerea clubului. De prisos să reamintim că, pe durata multiplicatului mandat al actualei şefii, soarta voleiului feminin divizionar timişorean a echivalat cu un chin mai mult sau mai puţin contraperformant. E vorba de o perioadă pomenită cîndva de un anumit cadrist.

Voleiul băieţi, tratat de parcă echipa a greşit prin a… promova

Dacă voleiul feminin a fost tras pe dreapta, în schimb voleiul masculin s-a lovit la promovarea reuşită în 2011, după 11 ani irosiţi în anonimatul ligii a doua, de năucitoarea constatare că performanţa promovării, merit exclusiv al antrenorului şi jucătorilor, n-a rezonat cu obiectivele mai puţin îndrăzneţe ale conducerii.

Gazdele fiind CS Universitatea Timişoara, volei băieţi. Cu asemenea tabelă de marcaj s-a aliniat CSU în elita divizionară A1...

Drept urmare şi ca „pedeapsă”, deloc făţişă dar în spiritul abordării lucrurilor la C.S. Universitatea, autorii elevării s-au trezit la debutul în elita Divizia A1, atacată fără vreun joc de pregătire în perioada precompetiţională, că n-au măcar un fileu şi un dulap de depozitare a tuturor celor trebuincioase, pentru a nu mai aminti de susţinătoare de efort ori remuneraţii măcar apropiindu-se de cele ale stimabililor noştri concitadini care ne scapă de două ori pe săptămînă de resturile casnice menajere.

Modul cum au fost lăsaţi voleibaliştii să se zbată ca peştele pe uscat în elita A1, fără nu doar o susţinere financiară pe măsură, a dovedit cît se poate de clar că la C.S. Universitatea nu se urmăreşte atacarea performanţei, mascîndu-se de fapt neputinţa managerială de a înrîuri de o asemenea manieră activitatea, încît să fie generate rezultate superioare. Neasumarea responsabilităţii.

În ton cu deceniile post-decembriste de modeste clasări în voleiul feminin românesc, şi echipa masculină universitară a figurat la fel de palidă în ierarhiile dinaintea retrogradării consemnate în anul 2000, semn că C.S. <U> a fost o Cenuşăreasă, raportat la centrele din ţară care au acaparat titluri naţionale peste titluri naţionale.

Capac la toate şi drept un bun exemplu că la C.S. Universitatea se practică teroarea fricii, a punerii la punct şi a introducerii căluşului în gură, nevinovatul voleibalist Liviu Râpeanu, aflat vreme de un an sub formă de împrumut de la băimăreni, a fost şfichiuit ca în vechile şedinţe de partid pentru simpla şi pertinenta sa remarcă, împărtăşită presei la finele unui an de umilinţe în elită, vizavi de faptul că fără sprijin şi fără o finanţare adecvată, implicînd achiziţionarea de jucători pentru nivelul din A1, nu te poţi aştepta la un alt deznodămînt. Cauză şi efect.

Handbalul fete, de la nivelul de vicecampioane ale Europei, la ultimele locuri în liga a doua

Iar de la fileu, pe semicerc. C.S. Universitatea, prin handbalul feminin, mai mereu codaş de dată recentă în anonimatul ligii secunde, defăimează gloria adusă Timişoarei sportive de fosta performeră Universitatea, o multiplă campioană naţională, şi ale cărei reuşite tocmai le rememorăm episodic, la împlinirea a 40 de ani de la atingerea finalei C.C.E.

Se poate simplu spune, ce a mai fost şi vai şi amar ce a ajuns echipa de handbal fete a Universităţii Timişoara, cauzele putînd fi găsite în managementul catastrofal al acestei grupări, condimentat cu o serioasă doză de incompetenţă dar şi dezinteres, toate la nivelul conducerii clubului.

Culmea ironiei este că tocmai cotidianul nostru, prin persoana autorului acestor rînduri, care a ales să reamintească performanţele de acum 4 decenii ale vicecampioanelor Europei, iniţiativă care ar fi trebuit de fapt abordată de continuatorii şi deţinătorii numelui Universitatea, aşadar de clubul în sine, este pur şi simplu „desfiinţat” în malefice aşa zise comentarii, care comentarii, slăbiciunea noastră, n-ar trebui puse la dispoziţia consumatorului pe gratis de presă sportivă. Dar e „democraţie”, nu-i aşa?

Cîndva entuziasmantă, <Poli>, doar o copie ştearsă de cînd rulează pe CIS-ul lui CS Universitatea

O treaptă mai sus, în Liga Naţională, şi măcar în acest caz, activează alb-violeţii din handbalul masculin, participanţi în întreceri în baza Certificatului de Identitate Sportivă al Clubului Sportiv Universitatea, şi avîndu-l aşadar în fruntea organigramei tot pe diriguitorul grupării universitare, dar nici pe acest semicerc rezultatele ultimilor ani n-au avut darul să entuziasmeze, ajungîndu-se chiar în penibila postură de a cocheta cu retrogradarea, în 2011. Actuala <Poli>, de fapt CS U Politehnica, afişează o foarte palidă faţă în comparaţie cu campionii de odinioară…

Recapitulînd, C.S. Universitatea are o constantă codaşă în liga a doua, o altă secund-divizionară cu anii, o prim-divizionară care pare a nu se putea înălţa peste rigorile locului 7 în elită şi o echipă de volei feminin dormantă, dezactivată.

Iar ceva titluri naţionale în contul tuturor acestor patru echipe? Glumiţi! Zero.

De ce U Cluj poate să aibă şi mai multe prim-divizionare, şi mai performante?

Aruncîndu-ne o scurtă privire spre alte centre universitare din ţară, omoloaga de sub Feleac are prim-divizionare în mai toate secţiile sporturilor de echipă, „U” Cluj activînd şi în ligile naţionale de baschet, masculin şi feminin, pentru a nu mai aminti de U Jolidon, participantă pentru România în Liga Campionilor pe semicercul feminin, iar chiar şi Bacăul, cu instituţii de învăţămînt superior mai puţin prestigioase, face faţă mai bine rigorilor sportive.

În ambele cazuri, respectivele cluburi universitare le-au apropiat echipelor lor sponsori din domeniul privat, rezultatele şi performanţele fiind influenţate pozitiv în mod direct proporţional.

Concluziile, evidente pentru cine are ochi să vadă, urechi să audă şi o inimă neîntinată pentru sportul timişorean…

Concluzia este clară şi se referă la o conducere domnind peste ani şi ani, aidoma exemplului lui Mircea Sandu, Dănuţ Laţa sau celor din vechile structuri, care nu doar că este inamovibilă, în ciuda a numeroase evidenţe constituind de fapt doar pojghiţa lucrurilor şi fiind mai mult decît suficiente pentru onorabile demisii sau despărţiri, dar dăinuie şi pe mai departe, transformînd negrul în alb pentru a-şi camufla modestele limite.

Iar faptul că Universitatea s-a impus după 4 decenii în rugby-ul autohton are extrem de mult de-a face cu iniţialele RCM mvt din titulatura clubului din Ronaţ, asta pentru a nu se crea confuzii ori repartiza şi alte nelalocul lor merite.

În final, ce ar mai fi de fapt de spus dacă amintim că pe cînd eram în documentare la faţa locului cu ocazia Campionatului Naţional de Fond pentru canotori seniori şi juniori, organizat de F.R.C. în aprilie 2012 la Timişoara, ca aproape unicul jurnalist interesat să evidenţiez reuşitele sportivilor localnici, am fost împroşcat cu o penibilă şi inumană tiradă verbală de însuşi preşedintele clubului ai cărui canotori şi antrenori urmam să-i remarc prin scrisul meu, tiradă lansată de faţă cu o multiplă campioană olimpică dar şi cu alţi oficiali, federali şi în preajma unei camere de filmare, de baia în Bega subsemnatul scăpînd pare-se doar pe considerentul că diriguitorul grupării universitare timişorene nu şi-ar murdări mîinile cu un *beep…* ca mine!?

Poate că şi noi, cei din presa sportivă, greşim prin a nu spune ce e rău cu Universitatea, şi probabil şi de aceea Universităţii Timişoara a ajuns să nu-i fie prea bine în arena naţională. CS <U> ar merita mult mai mult şi ar ajunge mult mai sus, dar nu în actuala formulă, absolut depăşită de evenimente şi vremuri. Dar a blama www.sporttim.ro pentru defăimarea sportului timişorean împinge lucrurile mult prea departe, în condiţiile în care tocmai CS U, defectuos condusă, aduce serioase prejudicii de imagine atît gloriosului trecut al clubului cît şi arenei locale în întregul ei. Dar am prelua chiar şi acest rol de ţap ispăşitor dacă unii ar catadicsi măcar să admită unde a fost cîndva CS U, şi unde a fost coborîtă, nu de presă, ci în realitate.

Aberaţia absolută constă în nerecunoaşterea şi neasumarea declinului incontestabil, şi nu remarcile noastre.

* Consemnarea de la vremea respectivă, în cazul Diaconu…  http://sporttim.ro/timisene/era-strigator-la-cer-djts-face-dreptate-diaconu-out-din-top-10